Da, cum să nu? Cine nu-și aduce aminte de filmul cu același nume în care rolurile părinților Matildei sunt interpretate de Danny DeVitto, care a și regizat pelicula și de către soția lui, Rhea Perlman?

Cartea aceasta (și toate celelalte scrise de Roald Dahl) face parte – pentru mine – din categoria „am văzut filmul. cum? există și o carte?”

Da, este o carte pentru copii excelentă, mai ales pentru copiii adulți.

Mi se pare că nu greșesc deloc când spun că Roald Dahl a continuat tradiția lui Dickens și a scris povești cu și despre copii aflați în situații deloc strălucite, dar care reușesc să găsească ceva magic înlăuntrul lor, ceva care-i face nu doar să depășească toate obstacolele, dar să-i ajute și pe ceilalți.

Ori pe cine ai întreba despre această carte îți va spune că este una amuzantă, cu povești pentru copii. Dar oare poveștile sunt doar pentru copii? Eu cred că nu și tocmai de aceea le citesc cu mare plăcere și încerc să descopăr în fiecare dintre ele acel ceva care face o carte să fie unică.

Povestea Matildei nu este una deloc frumoasă. Matilda locuiește într-o casă mare și arătoasă, de pe strada mare din oraș, împreună cu părinții și fratele ei mai mare. Numai că părinții și fratele ei sunt interesați doar de televizor și nu dau doi bani pe cititul cărților, pe care, de altfel, îl consideră dăunător.

Primul element magic este faptul că Matilda reușește să învețe absolut singură să citească și să socotească. Adică da, există copii extraordinari, dar fără puțin ajutor și îndrumare, cum învață să citească?

Problema Matildei este faptul că fiind diferită de ceilalți membri ai familiei ei, copila este absolut nebăgată în seamă de către aceștia și partea totuși bună este că familia o lasă în pace. S-au mai văzut copii dotați cu o inteligență peste medie, dar care, nu doar că nu au fost ajutați de familie, dar au fost nevoiți să renunțe la școală sau să-i acorde o mică importanță, pentru că altele trebuiau făcute: munca câmpului, câștigat bani cu ziua, etc.

Deoarece părinții (în special tatăl) o tratează foarte aspru și deloc potrivit pentru un copil (abuz verbal) Matilda începe să le joace feste alor săi, o metodă considerată supapă de refulare pentru tot ceea ce a îndurat în timp de la ei.

Apoi vine timpul ca Matilda să meargă la școală, unde o va cunoaște pe domnișoara Honey (numele personajelor și al unității de învățământ au fost alese cu grijă și reprezintă o caracteristică a acestora, autorul folosindu-se și de jocul de cuvinte), învățătoarea care este uimită de capacitatea și de cunoștințele prichinduței de doar 5 ani.

Dacă ar fi să facem o paralelă între basmul clasic și această istorisire, am putea spune că domnișoara Honey este Ileana Cosânzeana, Matilda este Făt-Frumos, iar domnișoara Trunchbull (directoarea școlii primare Crunchem Hall) este Zmeul Zmeilor. Directoarea este acel personaj malefic zugrăvit atât de bine, încât îl urăști din rărunchi doar din descriere. Când o mai vezi și în acțiune, deja îți vine să-i spui vreo două, să-i aplici vreo două palme ca să se trezească, etc. Aici, după părerea mea, este marea artă a autorului galez, faptul că a creat niște personaje nu doar credibile, dar perfect conturate și descrise, mulate pe rolurile atribuite.

Ca orice poveste și aceasta are parte de elemente magice, care nu fac altceva decât să transforme o situație rea într-una comică. Și cum la români se face mereu haz de necaz, pentru noi este ceva absolut delicios să citești această carte. Părerea mea este că orice copil și-ar dori-o, măcar să i se citească din ea, dacă nu să o citească el însuși. Faptele prezentate aici fac parte dintre cele care vor fi memorate de micuți ani la rând.

Finalul însă, deși este unul fericit, mi-a adus aminte de influența lui Dickens pe care am regăsit-o în scrierile lui Dahl.

Cartea poate fi comandată de aici.