Și pentru că toate festivalurile de literatură din România, care, culmea, s-au ținut prin septembrie, adică Romcon, Antares Fest și Sci Fi Fest l-au avut pe post de câștigător al locului întâi pe Dănuț Ungureanu cu al său roman cyberpunk „Noaptea în oraș fără părinți”, blogosfera nu putea să stea cu mâinile în sân (oare de ce???) și s-a hotărât să disece acest roman în luna Noiembrie.

Cum mai citisem „Ziliconda”, o parodie a societății contemporane românești, pe care am devorat-o și văzând că este un roman cyberpunk, am dat înainte cu tupeu, vorba cântecului și m-am apucat de citit.

Încă de la primele pagini am gândit un singur lucru „ăsta da manual de scriere creativă”. Până la un moment dat la care au început să mă agaseze cuvintele obsesiv repetative „cente”, „ceață de viață” sau „ceață de cifre”.

Lumea descrisă în romanul apărut la editura Fusion 21, care poate fi comandat de aici, este una care mi s-a părut a fi în interiorul unui computer, iar Faraon mi se pare utilizatorul de zi cu zi. Având în vedere că lumea în care trăim este una destul de bine ancorată în internet și cu nșpe mii de aplicații, am perceput romanul lui Dănuț Ungureanu ca fiind o metaforă la lumea reală. Are cuvinte inventate care se potrivesc perfect în noua lume creată, însă lumea nu pare veridică, pare mai degrabă un decor de carton, întocmai ca la teatrul de păpuși. Și tot ca la teatrul de păpuși sunt și personajele, pe care nu le pot înțelege ce motivație au ca să acționeze într-un sens sau altul.

Partea proastă a cărții este faptul că se lungește și se tot lungește, ca o zi de post și că mi-a pierdut interesul. Acțiunea nu este greu de urmărit sau de înțeles, dar este ascunsă sub o ploaie meteoritică de cuvinte care nu-și au rostul.

M-am plictisit, mi-a fost greu să o citesc toată, așa că am citit două dintre cele trei părți și câteva pagini de la final.

Are capitole foarte scurte, cum n-am crezut că voi vedea în literatura română (am citit o carte în engleză care are 35 de capitole, unul dintre ele de o pagină).

Mi se pare fatidic și în același timp tipic românesc, să ai o idee bună și s-o dai de gard, că nu știi cum s-o aduci din condei ca să iasă ceva frumos. Nu, dacă aveam eu ideea asta nu scriam mai bine, dar eu nu sunt scriitoare, eu sunt un simplu cititor. Adevărul este că sunt dezamăgită și că am un gust amar, că mă așteptam la ceva super, extra, nemaipomenit de frumos și am găsit un talmeș balmeș de idei:

cine este Faraon? utilizatorul computerului de toate zilele

cine este LOD (Lob Delicvent) – un virus

cine este Leni? Un fișier copil căruia un virus i-a infectat părintele (pe Tati Spector) care a fost șters de utilizator cu ajutorul unui soft de curățare.

Care este miza cărții? Călătoria lui Leni pentru a-și aduce părintele înapoi – în traducere fișierul copil nu poate exista fără părinte și atunci trebuie găsită o cale prin care părintele să poată fi curățat și readus în stare de  funcționare, însă, din cauza virusului, nu va mai fi fișierul care era înainte de a fi șters.

Am căutat să descifrez sensul numelor personajelor și n-am ajuns la  nici o concluzie: Leni, Faraon, Nimeni, Chanu Balai, Tati Spector, Werner, Tito, Ram, Valiant, Utarov, Jalabier, etc.

Și spre final avem și o scenă explicită de sex: de ce? E scrisă cumva pentru cei considerați a fi geek, despre care se crede că n-au parte de sex și li se oferă o mostră de cum poate fi? Este o dorință a autorului de a demonstra cât de viril este și că poate produce unei femei șase orgasme? Să mai pomenesc despre cele 12 limbi? Sunt obișnuită ca cifrele, numele, locurile dintr-o carte să aibă o semnificație. Aici pauză: creierul meu nu găsește nici o legătură cu acțiunea și nici  nu identific simbolistica.

Concluzia: Ideea de a scrie o carte despre lumea contemporană văzută ca interiorul unui computer, cu memorie RAM, cu partea de hardware, dar și de software este una ff bună mare păcat că execuția nu doar că lasă de dorit, dar este extrem de foarte proastă.

De ce a luat cartea asta atâtea premii? Oare pentru că cine nu înțelege consideră că este atât de genială încât e mai presus de înțelegerea unui om obișnuit? Iar facem pe zeii? Adică nu scriem pentru cititori? Scriem pentru exegeți?

Dacă se inventează vreodată premiile blogosferei, echivalentul zmeurei de aur, cartea asta o va câștiga cu prisosință, că tot are premii la activ.

Și nu, asta nu înseamnă că nu voi mai citi niciodată ceva scris de Dănuț Ungureanu, înseamnă doar că m-a păcălit o copertă frumoasă, că mi s-a părut interesant ceea ce scria pe ultima copertă și că sunt dezamăgită.

Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&f. Părerile colegilor mei le puteți citi aici:

https://catharsiswriting.wordpress.com/?p=9941

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=788

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2017/11/blogosfera-sf-f-noaptea-in-oras-fara-parinti

https://assassincg.wordpress.com/?p=16756

https://just-other-things.blogspot.co.uk/2017/11/noaptea-in-oras-fara-parinti-de-danut.html

http://www.iuliaalbota.ro/blogosfera-sff-noaptea-in-oras-fara-parinti-danut-ungureanu

Următoarea recenzie va fi publicată pe 22 noiembrie și va avea ca subiect proaspăt debutatul și publicatul Florin Stanciu cu al său „Omnium”.

 

 

 

 

  • „