vacanta, calatorie, oameni, locuri, orase, statiuni, mare, munte, ocean
Am reușit să ajung un pic la Comic Con-ul din București, 19-21 mai 2023 și anume sâmbătă. Nu m-am mișcat prea mult, nu m-am simțit tocmai bine, dar m-am bucurat de oamenii pe care i-am văzut.
Vă las cu pozele, însă.
Aici „captura” de cărți:
Aici pozele de la Comic Con.
Nu știu cum se face că la fiecare loc de muncă ajung să am aceeași discuție cu colegii, (după primele întrebări dacă am soț, copii – ce vă freacă grija?) și anume: cu cât muncești mai mult, cu atât plătești taxe mai mari. Parcă n-ar fi normal…. UK are o grilă de impozitare progresivă, prima bandă, care face obiectul discuției noastre, aplică un impozit de 20% asupra veniturilor brute. Apoi mai există NINO, care practic însumează taxele pentru pensia de stat, șomaj și sănătate și Pensia – contribuție care este facultativă, pentru că este vorba despre pilonul 3, cred că este la noi, pensia privată. Toate acestea însumate, pentru banda de bază nu depășesc 25% din câștigul brut.
| Band | Taxable income | Tax rate |
|---|---|---|
| Personal Allowance | Up to £12,570 | 0% |
| Basic rate | £12,571 to £50,270 | 20% |
Sursa este chiar site-ul guvernului britanic. https://www.gov.uk/income-tax-rates
Cu alte cuvinte, primii 12.570 GBP brut câștigați anual nu sunt impozitați, ceea ce urmează, până la valoarea de 50.270 GBP brut este impozitat cu 20%. Cu un salariu normal este ff greu să depășești plafonul maxim, indiferent câte ore suplimentare faci. Cred că și dacă lucrezi non-stop, la salariul minim care acum e 9.50 GBP / oră, nu depășești plafonul maxim pentru Basic rate.
Ce zic oamenii? Indiferent dacă sunt britanici get beget sau emigranți. Toți au aceeași frază: „dacă lucrez mai mult, mă impozitează mai mult”. Moment să te uiți cruciș, ca să nu zic să-ți dai una peste ochi. Apropos, pentru orele suplimentare nu se plătește contribuția la pensie, în UK, numai pentru salariul de bază.
Îi spun unei colege că indiferent câte ore face, nu i se oprește mai mult de 25% din salariu. Ce spune? Evident: nu, nu e adevărat. Uite, de exemplu, luna trecută a avut un brut de 3.200 GBP și a plătit taxe de 800 GBP.
QED
Este ultima zi din 2018. A mai trecut un an. Cu bune și cu rele, că așa-i în viață. Să nu uităm că moneda are întotdeauna două fațete.
Sunt recunoscătoare tuturor celor ce mi-au fost alături în anul ce se sfârșește: vă mulțumesc și vă iubesc, dragilor!
Ce îmi doresc și vă doresc pentru anul ce va veni în câteva ore: sănătate, pace, liniște sufletească, iubire din plin (de oameni, de cărți, de natură, de tot ceea ce ne înconjoară) și să nu uităm că:
„Fericirea nu este ceva gata facut. Ea vine din faptele tale.” Dalai Lama
„Sa nu cauti niciodata sa fii fericit cu „pretul fericirii altuia”. Este urat, inuman.” Osho
LA MULȚI ANI!
Tot vreau să scriu articolul ăsta de atâta amar de vreme…
Iată s-a făcut puțin mai mult de 1 an de când am emigrat în Regatul Unit, în Anglia, mai precis.
Cum e viața aici? M-am adaptat? O întrebare care mi-a fost pusă ff des și la care nu prea știu ce să răspund.
Să mă adaptez la ce?
Ce-mi place?
Oamenii sunt mai calzi (cel puțin în aparență), mai săritori, nu te judecă, nu te încadrează în tipare.
Viața este mai ușoară. Banii sunt calculați să ai aceeași sumă săptămânal și nu lunar, ca în România. Și e mai ușor așa.
Mâncare berechet, de toate pentru toți. Ieftină, de principiu. Mănânc fructe care în România sunt doar sezoniere, că iarna au prețuri în supermarketuri de nu te poți atinge: cireșe, zmeură, căpșune, struguri, pepeni galbeni, mango, etc. Ce vrea mușchiul meu. Pe principiul gătesc, nu cumpăr semi-preparate, deci e bine. Sunt magazinele poloneze sau arăbești în care găsești și mâncare românească, dar sincer e scumpă și nu merită. De ce să cumpăr un iaurt Danone (pe care în România nici nu-l ating) cu 60 pence (60 de bănuți, diviziunea lirei) în loc să-mi cumpăr iaurt de al lor, bun, ca la mama acasă, cu 50 de pence? De ce să cumpăr carne stricată din magazin polonez în loc să găsesc o măcelărie arăbească? (În Doncaster aveam 2 magazine românești cu o mai mare varietate de produse decât aici, aveam și telemea și piața ca noțiune cunoscută nouă, cu secțiune de carne, ouă și brânzeturi, legume, fructe, haine, etc. În Worcester, nu am descoperit o asemenea piață și cumpăr din supermarketuri. Mai iau o bucățică de tobă, muștar Bunica, niște șorici vidat. Dar telemea nu am aici, mănânc ceea ce la ei se numește greek feta și la noi se aseamănă cu telemeaua ambalată la 100-150 grame din lanțurile de magazine. Dar am la fel de bine cașcaval afumat – scump al naibii, că ăștia pe aici nu știu ce e aia afumătură, sunt considerate delicatese produsele afumate, am feta și haloumi.)
La distracție, nu mă vântur în restaurante, cluburi că n-am timp, n-am bani, n-am cu cine…. Dar: cafenelele se închid la 19-20. Restaurantele pe la 22-23. Cluburile pe la 2 dimineața sâmbăta????
Mesele rămân afară, nu li se întâmplă nimic. Frecvent găsesc băutură afară când trec pe lângă barul din apropierea locuinței. Aș putea fi precum copiii după petrecerile adulților, să scurg paharele și halbele și dozele pe gât în jos.
N-am văzut bătăi, am auzit ceva sticle sparte, am văzut dimineața prin centru ceva cioburi, dar n-am văzut nimic violent. Am mers noaptea prin oraș și e ok, calm, luminat.
Pentru că mă trezesc devreme și iau primul autobuz spre serviciu (la 6:26) am ajuns să „cunosc” cei 3-4-5 homeleși care stau pe stradă pe unde trec eu, dar nu-s cerșetori. Dacă le dai bine, dacă nu, nu te roagă. Am văzut ca-n filmele americane homeless cu câine după el, dându-i câinelui să bea apă din sticlă de plastic cumpărată din magazin.
La modul general aici lumea e calmă și relaxată. Tocmai de aceea când îi aud pe la serviciu că vai ce stresați sunt, îmi râd în barbă și-mi spun că ei habar nu au ce e stresul.
Se plâng de sistemul de sănătate și pe bună dreptate, dar pe de altă parte, sunt atât de pemperizați, că dacă-i atinge o muscă e o tragedie. Am întâlnit nu o dată, oameni care-și iau concediu medical 2-3 săptămâni, o lună, pe motiv de depresie. Nu neg că depresia este o boală, dar în România n-am întâlnit oameni care să-și ia concediu medical că sunt prea stresați de job.
După cum spuneam, sunt antisemiți, sunt rasiști. Nu toți, evident. Sunt leneși nevoie mare și proști de dau în gropi. Eu încă mă mir că nu-s zilnic păcăliți la cumpărături la ce adunare „știu” să facă. Primul lucru când aud că-s româncă îmi spun că noi suntem ff buni la matematică (și știu ce chin a fost pentru mine) și că engleza este o limbă foarte grea și eu mă uit la ei cruciș.
Zona în care trăiesc eu este pi șentru, se numește West Midlands Mercia (Vikings, sună cunoscut?) și este o zonă ff bogată în artefacte romane. Le vezi la tot pasul: poduri, denumiri, saline. Acum am văzut că a început o campanie de promovare a „drumului sării”, autobuzele care merg spre Birmingham.
Au tot felul de evenimente în weekend, au bâlci lunar. Cinema sunt 2 aici în oraș. Eu am abonament la unul dintre ele, care este mai aproape. Un bilet la un film „normal” 2D este 7-9 lire, iar la unul 3D 10-12 lire. Un abonament lunar costă 18 lire, este valabil în toate cinematografele de pe teritoriul UK (mai puțin cele din centrul Londrei) și pot să văd câte filme vreau și de câte ori vreau.
Concerte în aer liber vara, în fiecare weekend, târgul de weekend are și tematici, a fost săptămâna de mâncare pe stradă, etc.
Bazin: am avut abonament în alt oraș 22 lire lunar, intrări nelimitate și acces la cursurile de aqua gym plus acces la tobogan (instalat când ieșeau copiii de la școală, cred că vreo 2 ore zilnic). Aici nu am încă, dar îmi voi face curând. oricum mai mult de 30 de lire lunar nu e. 30 de lire înseamnă 150-160 lei. Acasă cea mai ieftină piscină era 200 lei abonamentul pentru 10 intrări. Mai aveți întrebări???
Ce nu-mi place: mâncarea lor, dar îmi gătesc ce și cum vreau.
Oamenii sunt oameni indiferent de naționalitate, culoarea pielii, religie, orientare sexuală, credințe, etc. Vei găsi la fel ca în absolut orice țară: bețivi, oameni normali, oameni mai puțin normali, hateri.
Ceea ce m-a impresionat în mod negativ: au un număr fffffff mare de oameni cu dizabilități. Tot ceea ce fac este extrem: sport zilnic, eventual de două ori pe zi, mâncare multă și grasă, combinații de-ți stă mintea în loc: spaghete cu cartofi prăjiți, oțet peste cartofi prăjiți, salata este reprezentată de niște legume tăiate parcă de troli cu topoare neascuțite, fără nici un pic de asezonare. Părerea mea este că nu știu să gătească de nici o culoare, mâncarea lor este fadă, grasă și dezgustătoare. De aia bucătari ca Jamie Oliver au mare succes pe aici. Gordom Ramsey care a făcut școala de bucătari în Franța este deja la nivel de rafinament.
Încă, în zilele noastre, au oameni care trăiesc în comunități izolate și se înmulțesc între ei. În condițiile astea nu mă mai miră că au sângele stricat.
Tatuajele sunt la ordinea zilei, sunt la fel de normale și de dese precum vezi în România femei purtând cercei. Și chiar dacă nu vezi tatuajul la prima ochire, nu înseamnă că nu există, ci doar că este ascuns sub haine.
Moda este ceva inexistent: fustele scurte se poartă peste burtă, să-ți acopere burdihanul cât se poate de mult, dacă nu e destul material să-ți acopere și bucile nu e bai. La fel pantalonii scurți: dacă nu se vede linia bucilor, atunci nu-s pantaloni scurți. Iarnă, vară, nu contează, șlapi, sandale, pantofi fără ciorapi se poartă. Eventual vara poartă papuci cu blăniță. Tot vara am văzut cizme, iar iarna UCG-uri. Rochiile se poartă peste pantaloni. Nu egări, dres – pantaloni.
Înmulțirea între ei este ceva normal (mă refer la rude apropiate, nu la englezi cu englezi). Legea nu pedepsește decât căsătoria cu rude apropiate, nu înmulțirea.
Violul și incestul sunt la ele acasă. Din poveștile auzite că femeia abia prin anii 80 a început să aibă dreptul să spună „NU” mă duce cu gândul că sunt o societate barbară.
Englezul neaoș trăiește din ajutoare sociale și poate, poate muncește până în 36 de ore săptămânal pe undeva, dacă e condiționat de primirea ajutorului social. Dar se plânge cât 10 că nu mai poate, că e oprimat, că străini, că….
Modernizarea unui apartament sau a unei case în UK înseamnă instalarea de duș în baie și eventual, cumpărarea de baterie cu o singură țeavă prin care pot trece apă caldă și rece. Da, ei au 2 țevi: una pentru apă rece și una pentru apă caldă și la chiuvetă și la cadă. Cum le combini? Pui dopul. Vasele se mermelesc într-un amestec de apă cu detergent și se pun la uscat în scurgător, nu există noțiunea de clătire. Baie se face de maxim 2-3 ori pe săptămână. Cum adică să te speli zilnic????
Ce-mi place: se poate face precomandă la o carte cu vreo 6 luni înainte de apariție și plătești doar jumătate din preț. Au jde de mii de oferte de toate felurile la orice vrei: mâncare, îmbrăcăminte, cărți.
Se pune mare preț pe sport, sunt suporteri înfocați.
Nu știu ce altceva să mai spun. Dacă aveți curiozități lăsați întrebări în comentarii.
Da, recunosc, joc niște jocuri prostești pe facebook. E un mod de relaxare.
De ce îngustimea minții omenești? Nu cred că există persoană în lumea civilizată care să nu știe despre uraganul Irma și prăpădul pe care-l face în sudul SUA, precum și alte uragane care au trecut recent pe acolo. Și cu toate astea, am văzut postări de genul „nu ne ștergeți de la vecini, că din cauza uraganului nu mai putem juca un timp”. Ceea ce mă duce la o concluzie nu foarte tristă, ci extrem de foarte tristă: trăim în realitatea virtuală. Adică orice om normal în atari condiții ar trebui să se gândească doar la supraviețuire. A sa și a celorlalți, iar pe noi ne doare de un joc stupid în care singurele condiții de îndeplinit ca să fim vecini sunt: să avem cont pe facebook (să fim prieteni pe facebook) și să jucăm jocul respectiv. E foarte trist și se adeverește din nou, că ficțiunea din filmele science – fiction a devenit realitate. Dar stau și mă întreb: oare nu ne-o inducem? Și celor care-mi spun „aa, citești porcăria aia de SF cu extratereștri și nave și etc” nu ar trebui oare să le spun, să-i previn, că știu ce ne așteaptă în viitor? Că pentru noi viitorul este previzibil, nu necunoscut în totalitate? Oare nu suntem vizionari? Oare nu modelăm realitatea în care trăim?
Tot în cadrul ANTARES FEST de la Brașov, Ursul nostru cel drag, pe numele complet Horia Nicola Ursu zis și HNU, n-a avut ce face și s-a gândit să incite participanții și organizatorii, prezentând romanul de debut al scriitorului Florin Stanciu, intitulat „Omnium”. Nu-i vorbă, Florin este prezent cu povestiri în reviste și antologii (EXIT, FICTIUNI.RO).
Deși a pornit într-o notă umoristică, prezentarea este cât se poate de reală și serioasă și mă bucură peste măsură, pentru că Florin Stanciu face parte din valul tânăr de autori români de science fiction și fantasy și încă unul cu o scriitură cursivă, frumoasă și fără înflorituri. Ceea ce mă bucură cel mai mult, este faptul că totuși, o editură prestigioasă ca Nemira s-a gândit să-l includă în programul ei dedicat debutanților autohtoni.
Cu speranța că măcar la Gaudeamus să văd și eu lansarea romanului lui Florin Stanciu, vă las să vedeți prezentarea care a avut loc la Brașov, în cadrul Antares Fest.
Și iată că la „numai” doi ani de la prima vizită pe care am făcut-o clubului brașovean ANTARES, mă întorc în poarta de trecere din Valahia în Transilvania.
Dacă data trecută am stat numai câteva ore, timp în care am participat la întâlnirea lunară a celor care fac parte și / sau simpatizează din / cu clubul brașovean de literatură scince fiction și fantasy, de data aceasta am stat trei zile în care m-am reîntâlnit cu lansările din fantastica românească și cu prieteni și oameni dragi din lumea cărților, la doar șase luni după ce m-am mutat mai spre vest.
Ca întotdeauna când ești înconjurat de prieteni, timpul trece mult prea repede, însă „Gaudeamus” nu-i așa departe și este un alt prilej de întâlnire.
Cum a fost la prima ediție a festivalului Antares? Păi tocmai ce spuneam: a fost bine, frumos, îmbrățișări, vorbe calde, încurajări și mai ales cărți.
Ca organizare mi s-a părut în regulă. Este adevărat, așa cum au spus și alții, programul a fost prea încărcat și când ai oameni de talia unui Alexandru Mironov sau Florin Munteanu, oameni care au o vastă experiență de viață dar și multe povești în sac, timpul trece repede. Una peste alta m-am simțit foarte bine la Brașov.
Sistemul de vot a fost bine pus la punct, transparent și cred că au câștigat cei care au meritat:
Și au mai fost niște premii speciale acordate de juriu pentru participare și pentru ajutorul dat în cadrul organizării festivalului, precum și pentru talentul dovedit în timpul activităților.
Totuși, premiile care mi-au bucurat sufletul cel mai mult, au fost:
Premiul special pentru merite deosebite în promovarea literaturii science-fiction şi fantasy: Blogosfera SF&F (minutul 6:50 din filmare) şi Haralambie Ionescu.
Eu personal iau acest premiu ca pe o încurajare (pe lângă cuvintele calde și frumoase pe care le-am primit) și ca pe o recunoaștere a meritelor colegilor mei.
Vă las în compania pozelor și a filmulețului cu decernarea premiilor ANTARES FEST – prima ediție, cea din 8-10 septembrie 2017 de la Brașov. Și nu, nu veți regăsi celebra poză cu „prada” de la festival, pentru că vă pregătesc o poză cu bagajul.
Aștept cu drag să mă întorc la voi de fiecare dată când va fi posibil.
https://andreeaw.sunphoto.ro/ANTARES_FEST_8_10_SEPT_2017/109756970
Bine am venit acasă! Și bine v-am regăsit!
Am venit cu sentimente amestecate. Nu, nu m-a podidit plânsul nici în aeroport, nici când m-am văzut acasă.
Dar… acasă e un sentiment. De cum am intrat pe ușă am simțit mirosul familiar, un miros pe care numai casa bunicilor îl avea. Am „inspectat” repede fiecare cotlon și am constatat că toate sunt așa cum le-am lăsat.
Am crezut că vin acasă și am să fiu într-o nepăsare maximă. Nu e așa. E sentimentul de acasă, de familiar.
Ce-mi doresc? Ce mi-am dorit și până acum: să trăiesc aici, în țara mea, în casa mea, dar cu banii și facilitățile de acolo.
De ce am venit? Să văd prieteni dragi și să petrec câteva zile cu familia.
„Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara ta”. Așa zice o vorbă nu? Nu mi se potrivește. Nu pot să locuiesc într-o țară în care politicul face absolut tot ce poate să ne îngroape de vii. Am o întrebare: morții plătesc taxe? Nu de alta, dar nu prea văd cum va supraviețui statul la un moment dat. Aici iar cred că am un puseu de prostie maximă, deoarece planurile ar putea fi altele, nu?
E greu să trăiești acolo? (oriunde e acolo pentru voi) Nu, nu e greu. Viața e relaxată. Acolo am pace, verdeață cât cuprinde, relaxare și bani. Acolo oamenii îți zâmbesc și-ți dau „bună ziua” fără să te cunoască, doar trecând pe stradă, pe lângă tine. Mă simt ca și cum aș fi în vacanță la țară și mai vin pe acasă din când în când. Aici e secretul și am să muncesc la bucata asta până am să reușesc – să vin acasă din când în când. De fapt, dacă aș putea face naveta ar fi perfect pentru mine! Hai odată cu teleportarea aia! (doar sunt cititoare de SF, nu?) Să merg acolo la serviciu și să vin acasă aici. N-ar fi frumos? Ba da, ar fi. Va dura puțin, dar dacă apuc vremea ca țara asta să nu fie vândută la fiare vechi bucățică cu bucățică, atunci așa voi face.
Azi toate mijloacele de transport au ajuns mai devreme decât au fost anunțate, preconizate.
Am ajuns la aeroport și stau vreme îndelungată, cuminte, cu căștile pe urechi, ascult muzică și citesc. La un moment dat se adună mai mulți români la vreo 5m de mine, în fața monitoarelor pe care așteptam să se afișeze numărul porții la care urma să mă îmbarc. Discuțiile dintre cei 5 erau de natura „așteptăm să se afișeze poarta” și „cât ai dat pe bilet? când l-ai luat?”. Unul dintre personaje (țigan, logic) pierduse deja avionul spre București, că lui pe biletul electronic îi scria că avionul pleacă la ora 16, el era în aeroport de la ora 14 și când s-a prezentat la poartă, la ora 16, i s-a spus că avionul a decolat deja. Am vaga impresie că s-a crezut în stația lui 141 din Ferentari. Fusese îndrumat spre agenția care emisese biletul și acolo primise un alt bilet pentru zborul în care urma să urc și eu :). Văzându-i mulți laolaltă și auzind că vorbesc românește, îi abordează o țigancă și-i întreabă despre zborul spre Sibiu, pe sistemul „de unde mă urc în avion?” Și asta s-a crezut în gară, ca să-i spui să meargă la peronul 2. În sfârșit, îi povestesc băieții cum e cu afișajul pe tabela electronică, dar…. îi spun o mare gogoriță: „aaaa, la 8 și 10 ai avionul? până la 7 jumate nici n-ai de ce să te uiți la tabelă”. Se lămurește (sau nu) femeia și se îndepărtează de grupul gălăgios. Mă duc spre ea și-i spun „dacă te iei după proștii ăștia o să pierzi avionul și nu mai ajungi în seara asta la Sibiu.” Săraca de ea, zice „mi s-a părut mie ciudat când mi-a zis să nu mă uit până la 7 jumate”. Îmi spune că e din Vâlcea, în speranța deșartă că merg și eu cu ea la Sibiu și că o pot ajuta să se îmbarce. Îi explic frumos cum e cu tabela, cum să urmărească afișarea numărului porții, etc. Îmi arată femeia biletul pe care scria că avionul pleacă la 19:50 (așa era afișat și pe tabelă) și că la 19:20 se închide poarta. Se lămurește cu explicațiile pe care i le-am dat (sper eu) și se așează lângă mine. În câteva minute vine bomba „mergi la București București? Că nu văd nici un avion spre București, doar Sibiu și Cluj”. Îi explic că tabela are două părți: stânga și dreapta. Și pentru că mai era relativ puțin timp până la zborul meu, avionul era afișat pe partea stângă, nu pe dreapta. În treacăt fie spus, era a treia cursă spre București de azi, pe care am văzut-o pe monitor. Ne luăm la revedere și eu purced spre poartă.
Are rost să vă fac concurs pe tema „ghici, din tot aeroportul la ce poartă și în ce aeronavă s-a îmbarcat țiganul cu tatuajele la suprafață și cu maieul alb care îi acoperea relativ burdihanul pe care-l purta cu mândrie?”
Mă urc în avion și greșesc locul: era rândul 34, locul de la culoar, dar m-am așezat pe dreapta și nu pe stânga și nu mă întrebați de ce, că nu știu să răspund. Când a venit un cetățean colorat de etnie țigan și mi-a spus frumos că ăla este locul lui, am realizat greșeala și m-am mutat. Nici nu pornim bine, că cetățeanul nostru se lamentează în urma anunțului făcut de una dintre stewardeze, cum că la bordul avionului nu este permisă consumarea băuturilor alcoolice cumpărate din altă parte. Adică cum, ei zic că n-ai voie să consumi alcool, dar ei îți vând alcool? Evident că și soția din dotare (cu care avea o convorbire video) a fost informată asupra acestui fapt.
Căștile pe urechi, citesc, mă ia somnul, adorm, mă trezesc cu vreo oră și ceva înainte de aterizare și era fix momentul când echipajul vindea de zor mâncare și băutură (la low cost plătești orice consumație). Cetățeanul nostru din nou agitat, cu ceva mărunți în mână „băi, ajungeți bă și voi aici până ajungem în România?” Nimeni nu-l bagă în seamă. Când căruciorul era la vreo două rânduri în fața noastră, stewardeza îl întreabă pe domnul ce ar dori. Țiganul se exprimă asupra unui sandwich. Stewardeza i-l înmânează și el vrea să-i dea fetei banii, numai că ea îl îndrumă spre colegul ei, iar omul nostru dă ochii peste cap, că vezi Doamne, el o roagă cu bani și ea nu vrea. Ajunge și colegul, dă țiganul să-i plătească și urmează un mic scandal, deoarece țiganul din dotare îi dă monede (4 GBP), iar stewardul îi explică faptul că nu au voie să primească „monezi” – mai aveam un pic și urlam MONEDE!!!! – ci doar bancnote sau card. Se liniștesc apele după ce țiganul înapoiază sandwichul ca urmare a neputinței de a plăti cu cardul (bănuiesc că n-are) și nici în monede. După care vine întrebarea „dar eu unde arunc asta?” O cutie goală de suc. Stewardeza îi răspunde că după ce termină ei cu vânzarea vor trece cu căruciorul pentru strângerea gunoaielor, așa că domnul ia cutia frumos și o pune sub scaun. Am avut un schimb reprezentativ de priviri cu vecinul lui din spate.
Și la decolare și la aterizare țiganul avea o problemă cu centura de siguranță și cu măsuța care trebuiau una închisă (purtată) și cealaltă ridicată. „acum, acum? acum, în secunda asta plecăm?”
Sincer, să ai câțiva nebuni din ăștia într-o cursă de peste 300 de oameni, nu-i ușoară viața de stewardeză.
Ajung în aeroport la București, trec repede de toate formalitățile, n-am bagaj de luat de pe bandă, așa că mă îndrept exact spre locul de întâlnire cu șoferul UBER. Dar asta dacă-l găsesc…… și nu-l găsesc. Mă dau la o parte și sun la numărul de pe bilet. Foarte amabil domnul de la capătul firului, îmi spune că va lua legătura cu șoferul și că mă va ține la curent. În nici 2 min sună telefonul și-mi spune că e în parcare, vine spre mine. Și aștept. Știind că sunt deja acolo, domnul mă aștepta cu plăcuța spre ușile pe care ieși din terminal, ca și cum n-aș fi trecut de porți. Trecem și peste asta, ajungem la mașină, șoc: e un taxi. Dar eu am plătit UBER, așa că-mi explică domnul că ia curse și de la UBER. Mă gândesc că mai întregește omul venitul în perioada în care lucrurile se mișcă mai prost și încep o conversație pe tema asta. Pot să zic că dracul m-a pus? Îmi explică cum că-i este rușine de rușinea tipului cu aplicația asta, waze, că de la el ia comenzile (???) că n-are curaj să-i spună că nu-i convine, că noaptea e bine, că se merge repede, dar ziua îl trimite prin câte-un loc în care durează ff mult să ajungă și chestia asta, că trebuie să fie el la oră fixă, ba la aeroport, ba la om acasă… de exemplu cursa mea face 50 de lei, toată lumea știe asta, că doar mă duce de la aeroport, nu din centru. Aloo, cursa mea face fix 36 de lei. Da, dar omul dă 50, așa de obraz… După care se apucă el să-mi explice cum se circulă în Londra (eu spunându-i anterior că nu locuiesc în Londra), cum încarci cartela, cum plătești cu cartela, pentru ca apoi să-mi spună că el n-a fost niciodată plecat din țară „uite sunt 10 ani de când am intrat în Uniune, dar eu n-am ieșit din țară, că n-am de ce, că la noi e bine…” și de aici urmează discuțiile despre cât de bine e la noi în țară, de parcă eu m-aș fi născut pe Marte și aș fi fost pe aici în vizită. I-a picat fața când i-am spus că abia în martie am plecat din țară și a schimbat subiectul cu „da, dvs. ăștia care lucrați în IT”. Iar i-a picat fața când i-am spus că lucrez în contabilitate, nu în IT.
De ce am plecat din țară? Pentru că știu că pot trăi mai bine, că pot fi respectată pentru munca pe care o fac, pentru că sunt relaxată, pentru că nu trebuie să mă gândesc ce raport a visat șeful azi-noapte și-l vrea alaltăieri și pentru că m-am săturat de taxe aberante, de modificări legislative peste noapte și de chinul zilnic.
Am realizat multe în doar 6 luni, sunt respectată, trăiesc într-o zonă în care mă simt ca la bunici, la țară, am bazinul de înot la doar 5 min depărtare de casă, de mers pe jos și mă costă echivalentul a 120 lei lunar. Nimeni, nici măcar Dumnezeu nu a făcut lumea într-o zi, ci în șapte. Loc de îmbunătățire este mereu, planuri sunt destule, dar acolo chiar pot să fac orice. Aici nu am pilele necesare. Acolo am inteligența.
ROMÂNIA, TE IUBESC!
P.S: Aaa, da, am uitat să povestesc două momente:
Da, filme. Știu, nu prea scriu despre filme, dar…
Azi am avut zi liberă, așa că mi-am programat o după-amiază la cinema, cu două filme noi.
ATENȚIE!!!!! E CU SPOILERE!!!
Primul, „Mașinile 3” (Cars) este povestea mașinilor de curse care se întrec din nou pe tot felul de circuite, de-a lungul S.U.A.
O să spuneți: „film pentru copii”. Și da și nu, mai ales că printre prieteni sunt cunoscută că încerc să nu pierd nici un desen animat care apare nou pe marile ecrane. Ăsta este modul meu de a păstra copilul din mine viu cât mai mult timp. Și-mi place acest gen de animație, pentru că mă relaxează și pentru că mă motivează. Da, da, „Cars” are ceea ce pe vremuri numeam „învățătura din poveste”. „you are not a racer, you don’t belong here”. Păi cum să nu te motiveze când vezi cum Lightning McQueen, realizează că e timpul ca el să se retragă în glorie, așa cum a făcut-o și Doc Hudson, antrenorul lui, la timpul său și să-i facă loc frumoasei antrenoare Cruz Ramirez, care se dovedește a fi o puternică competitoare într-o lume a bărbaților, așa cum a fost și Louise Nash la vremea ei. Vocile? Owen Wilson, Chris Cooper, Nathan Fillion, Larry the cable Guy, etc.
Și acum… tatattttatattaattaa… „Dunkirk”, sau, mai bine spus, Dunkerque.
WWWWWWWOOOOOOOOOOOOOOWWWWWWW
Cu ce să încep? De unde să încep?
N-am văzut un film cu asemenea încărcătură emoțională de fix 20 de ani. Da, da, de 20 de ani, de la „Titanic” încoace. Știu că unora nu vă sună prea frumos „Titanic” – Di Caprio în urechi, dar eu mă refer strict la încărcătura emoțională a peliculei. Ceea ce a făcut Christopher Nolan este M-A-S-T-E-R-P-I-E-C-E. După un scenariu scris de el, a ieșit ceva ce nu voiam să se termine.
Recunosc că m-a ajutat foarte mult și atmosfera din sală. Oamenii au venit la acest film îmbrăcați ca la teatru. Sincer am așteptat ca după ce s-au aprins luminile în sală să înceapă să aplaude. Nimeni n-a scos un sunet în timpul filmului și oamenii au rămas înțepeniți în scaune minute în șir după terminarea proiecției. Dacă la „Cars” eram printre cei mai în vârstă din sală, la „Dunkirk” am fost printre cei mai tineri și sala aproape plină. Om lângă om, urmărind cu sufletul la gură acțiunea filmului. Un lucru inedit pentru un film a fost apariția pe ecran a capitolelor, asemenea cărților. Nu, nu cuprins, dar la prima scenă din capitolul respectiv, a apărut numărul și numele capitolului: 1. The Mole, 2. The Sea, 3. The Air.
Actorii??? Nume complet necunoscute mie în rolurile principale (adică fețe noi). Da, sunt și actori cunoscuți, dar au deținut roluri secundare. Tom Hardy? 3 imagini de final cu el ieșind teafăr din avion (e pilot), dând foc avionului și fiind luat prizonier. Kenneth Branagh a jucat rolul comandantului. Și, ca un fapt divers, unul dintre soldați este jucat de românul (sau francezul) Constantin Balsan, că s-a născut la Paris, în 1986.
Filmul? Sau poate piesa de teatru filmată? Nu, clar este film, însă are niște imagini atât de clare și dacă veți căuta informații (ceea ce vă sfătuiesc din tot sufletul să faceți) veți găsi că Nolan a făcut acest film în vechea artă a peliculei, fără CGI, că a folosit distroyere adevărate și soldați de carton pentru a da impresia unei armate mari. 338.000 de mii de soldați evacuați din Dunkerque, de zece ori mai mulți decât au sperat. Evident, mulți n-au scăpat cu viață, alții au fost eroi.
Dacă vreți să discutăm din punctul de vedere al poveștii, e cam subțire, după cum Nolan însuși recunoaște: forțele aliate anglo-franceze au rămas blocate în orășelul port Dunkerque, după ce nemții au cucerit vaste teritorii în Belgia și Franța, în timpul celui de-al doilea război mondial.
Da, da, știu, cu toții am văzut nșpe mii de filme, am citit cărți, poate am auzit povești de la bunii noștri, dar dacă nu vedeți filmul ăsta pierdeți o bucățică de istorie.
Nolan a reușit să creeze o adevărată capodoperă cinematografică redând bătălia pentru supraviețuire (evacuarea trupelor aliate) din trei puncte de vedere: infanteria – blocată pentru o săptămână pe plajele din Dunkerque, navală – bătălie de o zi și aviatică – aviația britanică avea combustibil pentru o oră.
Acțiunea este intensă și se întrepătrunde extrem de bine cu momentele de trăire sufletească și de zbucium interior în încercarea de a supraviețui. Așa cum spune personajul Commander Bolton, interpretat de actorul de origine irlandeză, Kenneth Branagh, „you can almost see it from here, but it does not mean that we are home”.
Foarte bine jucat, foarte bine făcut, te ține în priză de la prima până la ultima scenă. Dacă vă mai spun despre el, vi-l povestesc și vă stric plăcerea de a vedea un FILM. Sunt curioasă ce premii va lua, într-o lume plină de CGI.
Mergeți la cinema! Merită banii cu prisosință! Și dacă lați putea vedea ca mine, într-o sală în care parcă pelicula era proiectată doar pentru mine….
Powered by WordPress & Theme by Anders Norén
