Bine am venit acasă! Și bine v-am regăsit!

Am venit cu sentimente amestecate. Nu, nu m-a podidit plânsul nici în aeroport, nici când m-am văzut acasă.

Dar… acasă e un sentiment. De cum am intrat pe ușă am simțit mirosul familiar, un miros pe care numai casa bunicilor îl avea. Am „inspectat” repede fiecare cotlon și am constatat că toate sunt așa cum le-am lăsat.

Am crezut că vin acasă și am să fiu într-o nepăsare maximă. Nu e așa. E sentimentul de acasă, de familiar.

Ce-mi doresc? Ce mi-am dorit și până acum: să trăiesc aici, în țara mea, în casa mea, dar cu banii și facilitățile de acolo.

De ce am venit? Să văd prieteni dragi și să petrec câteva zile cu familia.

„Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara ta”. Așa zice o vorbă nu? Nu mi se potrivește. Nu pot să locuiesc într-o țară în care politicul face absolut tot ce poate să ne îngroape de vii. Am o întrebare: morții plătesc taxe? Nu de alta, dar nu prea văd cum va supraviețui statul la un moment dat. Aici iar cred că am un puseu de prostie maximă, deoarece planurile ar putea fi altele, nu?

E greu să trăiești acolo? (oriunde e acolo pentru voi) Nu, nu e greu. Viața e relaxată. Acolo am pace, verdeață cât cuprinde, relaxare și bani. Acolo oamenii îți zâmbesc și-ți dau „bună ziua” fără să te cunoască, doar trecând pe stradă, pe lângă tine. Mă simt ca și cum aș fi în vacanță la țară și mai vin pe acasă din când în când. Aici e secretul și am să muncesc la bucata asta până am să reușesc – să vin acasă din când în când. De fapt, dacă aș putea face naveta ar fi perfect pentru mine! Hai odată cu teleportarea aia! (doar sunt cititoare de SF, nu?) Să merg acolo la serviciu și să vin acasă aici. N-ar fi frumos? Ba da, ar fi. Va dura puțin, dar dacă apuc vremea ca țara asta să nu fie vândută la fiare vechi bucățică cu bucățică, atunci așa voi face.

Azi toate mijloacele de transport au ajuns mai devreme decât au fost anunțate, preconizate.

Am ajuns la aeroport și stau vreme îndelungată, cuminte, cu căștile pe urechi, ascult muzică și citesc. La un moment dat se adună mai mulți români la vreo  5m de mine, în fața monitoarelor pe care așteptam să se afișeze numărul porții la care urma să mă îmbarc. Discuțiile dintre cei 5 erau de natura „așteptăm să se afișeze poarta” și „cât ai dat pe bilet? când l-ai luat?”. Unul dintre personaje (țigan, logic) pierduse deja avionul spre București, că lui pe biletul electronic îi scria că avionul pleacă la ora 16, el era în aeroport de la ora 14 și când s-a prezentat la poartă, la ora 16, i s-a spus că avionul a decolat deja. Am vaga impresie că s-a crezut în stația lui 141 din Ferentari. Fusese îndrumat spre agenția care emisese biletul și acolo primise un alt bilet pentru zborul în care urma să urc și eu :). Văzându-i mulți laolaltă și auzind că vorbesc românește, îi abordează o țigancă și-i întreabă despre zborul spre Sibiu, pe sistemul „de unde mă urc în avion?” Și asta s-a crezut în gară, ca să-i spui să meargă la peronul 2. În sfârșit, îi povestesc băieții cum e cu afișajul pe tabela electronică, dar…. îi spun o mare gogoriță: „aaaa, la 8 și 10 ai avionul? până la 7 jumate nici n-ai de ce să te uiți la tabelă”. Se lămurește (sau nu) femeia și se îndepărtează de grupul gălăgios. Mă duc spre ea și-i spun „dacă te iei după proștii ăștia o să pierzi avionul și nu mai ajungi în seara asta la Sibiu.” Săraca de ea, zice „mi s-a părut mie ciudat când mi-a zis să nu mă uit până la 7 jumate”. Îmi spune că e din Vâlcea, în speranța deșartă că merg și eu cu ea la Sibiu și că o pot ajuta să se îmbarce. Îi explic frumos cum e cu tabela, cum să urmărească afișarea numărului porții, etc. Îmi arată femeia biletul pe care scria că avionul pleacă la 19:50 (așa era afișat și pe tabelă) și că la 19:20 se închide poarta. Se lămurește cu explicațiile pe care i le-am dat (sper eu) și se așează lângă mine. În câteva minute vine bomba „mergi la București București? Că nu văd nici un avion spre București, doar Sibiu și Cluj”. Îi explic că tabela are două părți: stânga și dreapta. Și pentru că mai era relativ puțin timp până la zborul meu, avionul era afișat pe partea stângă, nu pe dreapta. În treacăt fie spus, era a treia cursă spre București de azi, pe care am văzut-o pe monitor. Ne luăm la revedere și eu purced spre poartă.

Are rost să vă fac concurs pe tema „ghici, din tot aeroportul la ce poartă și în ce aeronavă s-a îmbarcat țiganul cu tatuajele la suprafață și cu maieul alb care îi acoperea relativ burdihanul pe care-l purta cu mândrie?”

Mă urc în avion și greșesc locul: era rândul 34, locul de la culoar, dar m-am așezat pe dreapta și nu pe stânga și nu mă întrebați de ce, că nu știu să răspund. Când a venit un cetățean colorat de etnie țigan și mi-a spus frumos că ăla este locul lui, am realizat greșeala și m-am mutat. Nici nu pornim bine, că cetățeanul nostru se lamentează în urma anunțului făcut de una dintre stewardeze, cum că la bordul avionului nu este permisă consumarea băuturilor alcoolice cumpărate din altă parte. Adică cum, ei zic că n-ai voie să consumi alcool, dar ei îți vând alcool? Evident că și soția din dotare (cu care avea o convorbire video) a fost informată asupra acestui fapt.

Căștile pe urechi, citesc, mă ia somnul, adorm, mă trezesc cu vreo oră și ceva înainte de aterizare și era fix momentul când echipajul vindea de zor mâncare și băutură (la low cost plătești orice consumație). Cetățeanul nostru din nou agitat, cu ceva mărunți în mână „băi, ajungeți bă și voi aici până ajungem în România?” Nimeni nu-l bagă în seamă. Când căruciorul era la vreo două rânduri în fața noastră, stewardeza îl întreabă pe domnul ce ar dori. Țiganul se exprimă asupra unui sandwich. Stewardeza i-l înmânează și el vrea să-i dea fetei banii, numai că ea îl îndrumă spre colegul ei, iar omul nostru dă ochii peste cap, că vezi Doamne, el o roagă cu bani și ea nu vrea. Ajunge și colegul, dă țiganul să-i plătească și urmează un mic scandal, deoarece țiganul din dotare îi dă monede (4 GBP), iar stewardul îi explică faptul că nu au voie să primească „monezi” – mai aveam un pic și urlam MONEDE!!!! – ci doar bancnote sau card. Se liniștesc apele după ce țiganul înapoiază sandwichul ca urmare a neputinței de a plăti cu cardul (bănuiesc că n-are) și nici în monede. După care vine întrebarea „dar eu unde arunc asta?” O cutie goală de suc. Stewardeza îi răspunde că după ce termină ei cu vânzarea vor trece cu căruciorul pentru strângerea gunoaielor, așa că domnul ia cutia frumos și o pune sub scaun. Am avut un schimb reprezentativ de priviri cu vecinul lui din spate.

Și la decolare și la aterizare țiganul avea o problemă cu centura de siguranță și cu măsuța care trebuiau una închisă (purtată) și cealaltă ridicată. „acum, acum? acum, în secunda asta plecăm?”

Sincer, să ai câțiva nebuni din ăștia într-o cursă de peste 300 de oameni, nu-i ușoară viața de stewardeză.

Ajung în aeroport la București, trec repede de toate formalitățile, n-am bagaj de luat de pe bandă, așa că mă îndrept exact spre locul de întâlnire cu șoferul UBER. Dar asta dacă-l găsesc…… și nu-l găsesc. Mă dau la o parte și sun la numărul de pe bilet. Foarte amabil domnul de la capătul firului, îmi spune că va lua legătura cu șoferul și că mă va ține la curent. În nici 2 min sună telefonul și-mi spune că e în parcare, vine spre mine. Și aștept. Știind că sunt deja acolo, domnul mă aștepta cu plăcuța spre ușile pe care ieși din terminal, ca și cum n-aș fi trecut de porți. Trecem și peste asta, ajungem la mașină, șoc: e un taxi. Dar eu am plătit UBER, așa că-mi explică domnul că ia curse și de la UBER. Mă gândesc că mai întregește omul venitul în perioada în care lucrurile se mișcă mai prost și încep o conversație pe tema asta. Pot să zic că dracul m-a pus? Îmi explică cum că-i este rușine de rușinea tipului cu aplicația asta, waze, că de la el ia comenzile (???) că n-are curaj să-i spună că nu-i convine, că noaptea e bine, că se merge repede, dar ziua îl trimite prin câte-un loc în care durează ff mult să ajungă și chestia asta, că trebuie să fie el la oră fixă, ba la aeroport, ba la om acasă… de exemplu cursa mea face 50 de lei, toată lumea știe asta, că doar mă duce de la aeroport, nu din centru. Aloo, cursa mea face fix 36 de lei. Da, dar omul dă 50, așa de obraz… După care se apucă el să-mi explice cum se circulă în Londra (eu spunându-i anterior că nu locuiesc în Londra), cum încarci cartela, cum plătești cu cartela, pentru ca apoi să-mi spună că el n-a fost niciodată plecat din țară „uite sunt 10 ani de când am intrat în Uniune, dar eu n-am ieșit din țară, că n-am de ce, că la noi e bine…” și de aici urmează discuțiile despre cât de bine e la noi în țară, de parcă eu m-aș fi născut pe Marte și aș fi fost pe aici în vizită. I-a picat fața când i-am spus că abia în martie am plecat din țară și a schimbat subiectul cu „da, dvs. ăștia care lucrați în IT”. Iar i-a picat fața când i-am spus că lucrez în contabilitate, nu în IT.

De ce am plecat din țară? Pentru că știu că pot trăi mai bine, că pot fi respectată pentru munca pe care o fac, pentru că sunt relaxată, pentru că nu trebuie să mă gândesc ce raport a visat șeful azi-noapte și-l vrea alaltăieri și pentru că m-am săturat de taxe aberante, de modificări legislative peste noapte și de chinul zilnic.

Am realizat multe în doar 6 luni, sunt respectată, trăiesc într-o zonă în care mă simt ca la bunici, la țară, am bazinul de înot la doar 5 min depărtare de casă, de mers pe jos și mă costă echivalentul a 120 lei lunar. Nimeni, nici măcar Dumnezeu nu a făcut lumea într-o zi, ci în șapte. Loc de îmbunătățire este mereu, planuri sunt destule, dar acolo chiar pot să fac orice. Aici nu am pilele necesare. Acolo am inteligența.

ROMÂNIA, TE IUBESC!

 

P.S: Aaa, da, am uitat să povestesc două momente:

  1. Momentul în care s-a dat ultimul apel pentru Heraklion și cei 5 au alergat disperați (poarta fiind la câșiva metri în stânga lor) să întrebe dacă de acolo pleacă cursa spre București – încă așteptam să se afișeze numărul porții pe tabelă – de parcă erau în gară și s-a anunțat că vine trenul la linia X.
  2. Momentul în care, după ce pilotul anunță că ne aflăm deasupra Bucureștiului și că ne pregătim de aterizare, se „trezește” o fufă din spatele meu să întrebe dacă se poate vedea Constanța de aici și tare mult m-am abținut să-i spun că poate să vadă și Satu Mare și Sofia.