În ultimele câteva zile asist la un „război” declarat blogărilor de carte. Acum, am pus o întrebare pe blogul unei prietene: cum ajungeți voi să citiți articolele noastre? Urmăriți blogul? Păi înseamnă că ceva v-a atras aici, nu? Adică avem puncte, interese comune; dacă ați citit un articol găsit întâmplător postat pe o rețea de socializare și nu v-a plăcut, nu sunteți de acord, e perfect în regulă. Dar de aici și până la a-i spune autoarei articolului că „uite de aia nu mai pot eu, că nu mai citești tu autori români”, e cale lungă (luminii să-i ajungă), cam de la Calea Lactee până în Abis.
Ceea ce blogării au încercat să demonstreze în ultimele zile este că unii oameni publică texte. Nu le pot numi cărți. Nu așa ceva. Nu asemenea mizerii. Dar publicatul ăsta nu e pentru oricine. Evident pe banii tăi poți să publici un cap de găină fiartă și să-i spui „Monalisa”, dar asta nu înseamnă că publicul va percepe respectiva operă ca fiind „Monalisa”. Eeee și de aici războiul: autorul (autoarea) zice „ești un prost, nu înțelegi nimic, asta e varianta mea, așa o văd eu pe Monalisa”, cititorul zice „foarte bine, dar nu pot accepta că Monalisa poate fi așa”. Ideea de bază este una singură: tu, ca autor al unei opere, indiferent de domeniul în care activezi: scriitor, sculptor, pictor, cântăreț, dansator, etc. poți crea orice dorești. Dar în momentul în care ți-ai pus creația pe tapet, recte la vânzare, nu-ți mai aparține, nu poți să vii cu explicații, nu poți să spui privitorului „ești un cretin, habar nu ai cu ce se mănâncă arta și nu înțelegi că eu sunt o versiune modernă a lui Picasso”, nu ACELUI privitor care mănâncă Picasso pe pâine.
Caz concret, că eu nu mă ascund după deget: Blogosfera SF, din care fac și eu parte, a făcut recenzia unui volum colectiv, intitulat „Povestiri SF”, în care și-a exprimat opinia că volumul în cauză nu prea are treabă mai deloc cu SF-ul. Scriitoarea (mă rog, așa se consideră ea) Leila Sandra Coroian a început un război pe facebook în care începe să le explice colegilor mei cum stă treaba.
Acum, eu am înțeles că pe la Reșița, pe unde a crescut ea e mai greu cu școala, dar hai să o luăm tovărășește:
- textele tale nu sunt altceva decât o înșiruire de litere, nu au consistență. Dacă scriam așa ceva pe post de compunere în clasa a doua mă punea învățătoarea să scriu compuneri până îmi intra în cap cum să folosesc cuvintele. Nu este de ajuns să știi niște cuvinte, trebuie să le și legi între ele.
- Vrei să epatezi, vrei să te dai mare scriitoare și să creezi atmosferă. Cum? De când „soarele îmbracă timid acoperișurile caselor”? Menționez că opera în cauză, cea din care voi da toate citatele se numește „Preludiul sufletului în tenebrele Valhalei”. Să pornesc cu titlul? Da, aveți dreptate. Cum adică „preludiul sufletului”? Ce e ăla preludiu? https://dexonline.ro/definitie/preludiu. Preludiul definește începutul unei acțiuni. Sufletul nu este o acțiune. Revenind, Ferească Sfântul ca Soarele vreodată să îmbrace ceva. https://ro.wikipedia.org/wiki/Soare Soarele, fiind o stea, o planetă, nu poate îmbrăca nimic. Lecțiile de folosire a metaforelor din clasa a treia ne învață că trebuie să păstrăm sensul, dar să folosim alte cuvinte. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19107191-document-ministerul-educatiei-aprobat-programele-scolare-pentru-clasele-iii-descarca-din-articol-noul-curriculum-vezi-vor-invata-elevii-fiecare-materie-parte.htm Deci Soarele săracul, nu poate îmbrăca o casă. Dar razele lui sau lumina lui, da. De asemenea, vezi lecțiile despre Naturale, sau Științele Naturii tot din școala primară, când înveți care sunt planetele care compun sistemul nostru solar și cam ce știu ele să facă.
- „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc”. STOP. Când visez nu am noțiunea timpului. Corect era să spui că mai sunt două ore până sună ceasul deșteptător sau până trebuie să mă dau jos din pat.
- „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc, să mă întorc în realitate, la ritmul meu zilnic, precis precum un ceas elvețian. Doar orarul mai oscilează ca pendulul obosit al unui ceas de perete vechi”. Orarul? care orar?? Și dacă există un element oscilator, atunci cum pot avea un ritm precis ca un ceas elvețian? Apoi vii și explici că personaja principală, Gaia, e elevă în clasa a 12-a la un liceu de artă.
- „Amuzant, mă simt totuși atât de trecută de timp și cu toate acestea sunt încă la școală”. Cum poți fi trecut de timp? Te-a sărit timpul? Da, știu, nu-s cretină, m-am prins că vrei să folosești o metaforă ca să spui că Gaia se simte foarte bătrână, deși este de fapt, doar o copilă, o tânără adolescentă, deși în clasa a 12-a eu te-aș considera tânăr adult.
- „A fost destul de greu, am fost transferată de la o școală la alta și am pierdut multe, niciodată nu mi-am găsit locul, ca și cum… ca și cum nu ar trebui să fiu aici sau pe unde am mai fost. Am noroc totuși. Singurul care m-a acceptat cu ciudățeniile mele a fost Mike. Mike, colegul meu bancă. Suntem prieteni de atâta timp…”. Perfect, Gaia a suferit o traumă prin faptul că s-a mutat de la o școală la alta, din care motive nu știm, presuspun că mutarea a fost dintr-o localitate în alta, se simte nu doar singură, dar simte că nu aparține lumii în care trăiește. A găsit, totuși, un suflet care să o înțeleagă, DAR sunt prieteni de cât timp? Când s-a petrecut ultima ei mutare?
Toate cele 6 exemple de mai sus sunt de pe prima pagină. Mergem mai departe? Mai vreți?
Hai să vedem mai departe!
Pagina a 2-a, a textului: „Stomacul îmi chiorăie atât de tare încât îl pot auzi printre zgomotul pantofilor”. Poftim??? Din câte știu eu, când îți chiorăie stomacul nu prea mai poți auzi altceva.
Mai încolo, personajele noastre principale stau de vorbă în curtea școlii, dar „Profesoara a deschis ușa și ne-a poftit autoritar înăuntru.” Să ridice mâna toți cei care au întârziat prin curtea școlii și după care au venit profesorii să-i poftească la ore, așa, special pe ei. Pe lângă asta, se pare că personajele noastre au ajuns din curtea școlii direct în clasă.
„Desigur, colegii noștri nu puteau fi mai drăguți și au început să râdă de noi. Am preferat să pun capul în pământ. Mike se îndreaptă spre bancă, vizibil afectat de afirmațiile răutăcioase ale colegilor, dar nu scoate niciun cuvânt. Îl admir pentru stăpânirea de sine pe care o are. Eu nu sunt așa, sunt lașă, plec capul când se aruncă cu pietre.
Poate că Gaia reușește să tacă, dar eu nu o pot face când văd cât de lingăi sunt colegii noștri.”
Trecerea de la un personaj la altul se face ff brusc, lumea conturată este doar schițată. Personajele principale, Gaia și Mike, locuiesc cu părinții. Nu se știe cine sunt părinții, ce fac, unde sunt, ca și cum n-ar exista, ca și cum Gaia și Mike ar trăi în case cu părinții, dar într-o realitate paralelă.
Cel mai deranjant, însă, este replica autoarei care spune că ea scrie pentru acei cititori care-și pun capul la contribuție. Draga mea, îmi place să citesc SF și horror, tocmai pentru că-mi pun capul la contribuție, însă nimeni, niciodată nu a pretins că trebuie să-mi storc creierii și să realizez când începe să vorbească alt personaj decât cel care a început discuția. Urmează paragraful de exemplu și mă opresc, pentru că altfel fac articolul ăsta mai lung decât listele de pomenire de la biserică din duminica morților și nu e cazul.
„Nu pot să-l înțeleg câteodată. Se bagă mereu în belele. E mult prea nervos ca să-l mai pot întreba. Privirea mea s-a îndepărtat de el și a ajuns înafara geamului prăfuit. Cerul este albastru cristalin, nepătat de nori iar păsările zburdă libere. Nu ca noi, captivi în rutină.
Profa are un talent înnăscut de a-mi omorî cheful de viață cu ecuațiile ei. Mă simt precum o rață într-un țarc cu găini. Nu am ce căuta la ora asta. Mii de gânduri care se rezumă la starea mea de la ora de mate… Deși Gaia stă lângă mine, pare absentă.”
Știu că domnișoara în cauză nu va pricepe nimic, dar e în regulă, atâta vreme cât ceilalți cititori și autori înțeleg despre ce este vorba în acest context.
Leila a acordat un interviu unui blog de carte, în care afirmă următoarele:
„E.I. Participi la evenimente literare? Dacă da, care a fost ultimul la care ai fost?
L.S.C. Am participat la unul singur, anul trecut la Gaudeamus 2016 unde am avut și lansarea a romanului de debut I.R.En. Momentan m-am înscris la concursul național de literatură SF & Fantasy, RomCon2017, unde m-am încadrat la categoria Debut. Sper din suflet ca I.R.En. să aibă același impact pe care l-a avut și asupra cititorilor până acum și să mă clasez măcar printre primii 3. Deocamdată așteptăm. În rest, am în vizor următorul Gaudeamus 2017, pe care-l aștept cu sufletul la gură.”
Interviul îl găsiți în întregime aici.
Știi cât am râs când am citit că s-a înscris la concursul Romcon??? De ce? Păi cum de ce? Pentru că știu oamenii care merg acolo, care organizează Romcon-ul și care jurizează lucrările. Aici aveți nominalizările și premiile acordate la Romcon 2017, unde s-a înscris domnișoara. Îi vedeți lucrarea pe undeva? Nici măcar nominalizată nu este și este normal. Romcon-ul este organizat de către cenaclurile de literatură SF&F din România. Eu aș întreba-o pe Leila dacă știe ce e ăla un cenaclu, că sigur n-a călcat pe acolo, sau, a fost odată ca niciodată la o ediție, unde a fost atât de pusă cu botul pe labe, atât de ridiculizată, încât a pus coada pe spate, ca vulpea care n-ajunge la struguri și zice că-s acri și nu mai calcă veci, că știe că n-are ce căuta. De fapt, eu i-aș sugera să se întoarcă în clasele primare și să învețe cu ce se mănâncă literatura la modul general, să facă compuneri. După ce învață să folosească liniuța de dialog, să creeze personaje, lumi, să folosească metafore, să meargă la cercuri de literatură, la cenacluri, să ia lecții de scriere creativă și apoi să trimite texte la revistele de gen. Și vedem efectele.
„E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?
L.S.C. Depinde de subiectul cărții. Spre exemplu, când am scris Aviatoarea, deși sunt pasionată de aviație și tot ce ține de ea, pentru a putea folosi anumite expresii specifice domeniului și anumiți termeni tehnici, m-am documentat destul de amănunțit. Din păcate sau din fericire sunt o perfecționistă și atunci când vorbesc despre ceva îmi place să fiu sigură că ceea ce spun este corect.”
Nu s-ar spune că e o perfecționistă, având în vedere că Soarele îmbracă acoperișurile caselor și toate golurile de logică din cartea ei. A, și să nu uit, am rezistat să citesc doar vreo 80 de pagini, cât are primul capitol, restul până la 668 de pagini nu merită timpul meu. Să o spun pe aia cu plâng copacii din care s-a făcut hârtia pe care s-a publicat așa ceva? Nu mai spun nimic.
Noapte bună!
