Acesta ar fi trebuit să fie un articol care să facă parte din Blogosfera SF & F. Din motive obiective (mutat din țară) nu l-am putut scrie la timp pentru a-l publica împreună cu colegii mei, însă o fac acum.

Liviu Surugiu nu este doar un autor consacrat, ci și multipremiat de-a lungul vremii și chiar unul pe care orice editură și l-ar dori în catalog.

Iată că de data aceasta avem în față volumul de povestiri intitulat „Acesta este trupul meu” publicat la editura Tracus Arte. Cartea o puteți cumpăra de aici.

Volumul cuprinde cinci povestiri și a beneficiat de șase redactori, nume cunoscute și mai puțin cunoscute publicului larg.

Prima povestire este și cea care dă titlul cărții, „Acesta este trupul meu”, care pornește de la un citat din Biblie: Apocalipsa 1 (8): „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, zice Domnul Dumnezeu, cel ce este, cel ce era și cel ce vine.”

În afară de „bucla” Alfa și Omega și călătoria spațială, am câteva întrebări:

  • cu cine s-au luptat preoții între inelele lui Saturn?

  • ce este acela un „derelict”? cum poate fi uman un derelict pe care nu l-a văzut nimeni? (uman, nu umanoid)

  • cum l-au capturat? cum a ajuns legat în partea de jos a navei?

  • care este mesajul acestei povestiri? cu ce scop a fost scrisă? Ca intrare de jurnal?

A doua povestire se numește „O chestiune de educație” și pleacă de la un alt concept biblic și anume acela al fratricidului Cain – Abel. Numai că în lumea construită de Liviu Surugiu, Ghanymondo, (lumea Gheenei?) gemenii se nasc foarte rar și mai au și darul de a face schimb de personalitate, așa că până la urmă avem de-a face cu un suicid care, culmea, duce la avansarea populației respective.

Mi-a plăcut foarte, foarte mult, ideea că pe o planetă pot coexista trei generații, care, de fapt, reprezintă trei stadii de devoltare a umanității.

Însă, nu sunt convinsă că am reușit să pricep cum anume se produce evoluția.

Cea de-a treia povestire, „Întâlnirea”, deși lasă în urmă Biblia, nu iese din misticism și se axează pe fazele lunii care se repetă cu o ciclicitate de circa 28 zile. Deși mi-am dat seama încă de la începutul corespondenței despre relația dintre Gena și Andrei, a fost totuși o experiență frumoasă să citesc toate acele scrisori de dragoste și să ajung la final să citesc cu amărăciune concluzia pe care o intuiam deja.

A patra povestire, „Înaintea învierii”, este cea mai scurtă, dar și cea mai bine scrisă, pusă în scenă, dacă vreți. Nu reprezintă doar o idee bună, ci un model despre cum se materializează o idee bună într-un text bun. Ca să nu mai vorbesc despre începuturile de fir narativ cu ajutorul unor înșiruiri de verbe la modul conjunctiv, timpul prezent. O provocare câștigată de Liviu Surugiu. Cu cine? Poate cu el însuși.

Ultima povestire, cea care închide volumul, are un titlu cel puțin intrigant „144”. Foarte interesantă povestea lui 144. O istorie despre nemți, al doilea război mondial și un strigoi.

Pe scurt, volumul merită citit măcar doar din curiozitatea de a afla ce înseamnă ficțiune teologică.

Păcat că 6 redactori la 5 povestiri nu au reușit să înlăture greșelile de exprimare (pe ici, pe colo) și că uneori nu i-au pus frână lui Liviu. Cine-l cunoaște, știe că scriitorul Surugiu (să nu-l confundați cu Fuego) se apucă și povestește ceva, după care trece la altceva fără legătură. Cam așa și cu povestirile.