În vremea de azi,în care fiecare dintre noi se specializează (sau se robotizează), pare la un moment dat că ne pierdem sufletul. Încurajați fiind de corporații să trăim doar în echipă, de parcă viața noastră privată nu ar trebui să existe, sau parcă aceasta ar fi ceva ce trebuie interzis, ajungem să facem doar lucrurile care țin de meseria fiecăruia dintre noi și să neglijăm ceea ce ne face cu adevărat plăcere. Și aici intervine nuvela „Sufletul Împăratului”, în care Brandon Sanderson construiește cu ajutorul unei parabole lumea în care trăim. Practic fiecare dintre noi este un Falsificator, înfrumusețându-ne spațiul în care trăim din dorința de a nu vedea gratiile cuştii, însă cu toții năzuim la acea parte din viața noastră în care nu aveam griji sau în care ne găseam timp și pentru ceea ce făcea plăcere.
„Simțea că pricepe în cele din urmă de ce își pierduse Ashravan entuziasmul său tineresc. În sfârșit, cunoștea factorii care îl făcuseră să-și piardă optimismul. Corupția era unul dintre ei, dar nu și cel mai important. Contribuise și lipsa de încredere în sine, însă nu în mod decisiv.
Nu, Ashravan fusese descurajat de viața însăși. Viața la palat, viața ca parte a unui imperiu care ticăia ca un ceasornic. Lucrurile mergeau. Nu la fel de bine cum ar fi trebuit, dar mergeau.
Să se confrunte cu asta însemna să se străduiască, dar uneori era foarte greu. Trăise o viață de huzur. Ashravan nu fusese leneș, însă nu trebuia să fii leneș ca să fii prins în rotițele birocrației imperiale și ca să ajungi să-ți spui că luna viitoare vei cere să se facă schimbări. În timp, se lăsase purtat cu tot mai multă ușurință de apele marelui râu care era Imperiul Rozelor.
În final, devenise indulgent. Se preocupase mai degrabă de frumusețea palatului său decât de viețile supușilor. Îi lăsase pe arbitri să-și asume tot mai multe atribuții la guvernare.”

Sună cunoscut? Mie îmi sună foarte cunoscut, foarte de actualitate și întocmai conform cu realitatea în care trăiesc.

„Credem că deținem controlul, dar asta nu se întâmplă cu adevărat decât dacă îi înțelegem pe oameni. Să ne controlăm mediul nu mai înseamnă să oprim vântul, ci să ne dăm seama de ce plângea camerista seara trecută sau de ce un soldat din gardă pierde mereu la cărți. Sau de ce ai fost angajat să faci o treabă.”

Asta, ultima cu „de ce ai fost angajat să faci o treabă” mi se relevă în fiecare zi ca fiind o adevărată încercare pentru unii care habar n-au de absolut nimic, deși lucrează într-o firmă de foarte mulți ani și ar fi trebuit să învețe cum merg lucrurile pe acolo. Dar, dacă facem scheme de fluidizare a unor procese, suntem comuniști, că vrem să îngrădim niște drepturi (la lene) ale unora și ale altora 🙂

Una peste alta, deși are doar 142 de pagini în format de buzunar, își merită premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă (2013) cu vârf și îndesat și vă invit să o citiți, să o filtrați și să o simțiți cu propria voastră materie cenușie.