DBE este festivalul care încet-încet mi-a furat inima și pe care-l aștept cu drag un an întreg. Pentru mine DBE este o sărbătoare a muzicii rock de calitate și nu numai: o adunare a celor care iubesc libertatea mai presus de orice. Mă veți întreba de ce nu sunt liberă la alte manifestări de gen – nu, nu sunt liberă pentru că tot timpul stă cineva cu ochii pe tine, ca și cum s-ar aștepta să faci ceva rău, ca și cum aș fi în școala de corecție. Și treaba asta se întâmplă încă de la intrare: după ce cumperi biletul sau arăți brățara, după caz, ești liber să te plimbi pe oriunde prin incintă, să stai de vorbă cu cine vrei (aici includ artiștii care nu fug de oameni, nu se feresc de ei ca de ciumă, ba, dimpotrivă, le face plăcere să stai de vorbă cu ei, să-i bagi în seamă). Nu te controlează nimeni, se merge pe încredere și eu, ca simplu participant n-aș putea spune că am fost vreodată martoră la vreun incident cât de mic.
Am să las pozele să vorbească în locul meu: DBE, Cetatea Alba Carolina și curtea verișoarei mele.
