Abia am ajuns acasă de la film. Am văzut „Bohemian Rhapsody”. Am citit păreri (prieteni și nu numai), am văzut interviuri despre cum s-a făcut filmul.
Am plecat cu un amalgam de sentimente. La „We are the champions” m-a bufnit plânsul. La mine plouă de trei zile aproape în continuu, ba în aversă, ba mocănește. Am ieșit din cinema și am simțit că plânge Cerul lacrimile pe care le rețin să se rostogoloească. Sper că nimeni niciodată nu a avut cea mai mică îndoială că Freddie Mercury (Farrokh Bomi Bulsara) a fost un geniu. Că a fost compozitor, showman, entertainer, nu contează ce nume îi dați. A fost un GENIU.
Da, am citit păreri și sunt de acord și cu unii și cu ceilalți: filmul a fost făcut pentru audiență generală, nu pentru fani. Filmul cred că este puțin mai romanțat decât a fost realitatea. Filmul nu cred (sper) că și-a propus să redea fidel viața lui Freddie Mercury. E ff greu în 2 ore și 14 minute să redai viața unui asemenea om. Sincer nu cred că 10 ore de film ca produs finit ar cuprinde totul. Apreciez și sunt în stare să înțeleg ce efort imens a făcut Rami Malek să-l impersoneze pe Freddie Mercury. Jos pălăria în fața lui. Eram în sala de cinema și mă gândeam dacă eu aș fi capabilă de un asemenea efort (da, știu nu sunt actriță, nu mi-o cere nimeni, dar era vorba de principiu) și răspunsul este NU. Pentru că sunt individualistă și pentru că sigur aș fi găsit un detaliu cât de mic, puțin perceptibil, asupra căruia să-mi las o amprentă personală – ceea ce, desigur ar dăuna grav unei asemenea producții.
M-a durut. Fizic m-a durut când Freddie a fost refuzat în primă instanță de Roger să le fie vocal, mai ales cu remarca „cu dinții ăia nu cred”. Este răutate pură și visele se năruiesc din așa ceva. Cred că într-adevăr Mary este singura care l-a cunoscut pe Freddie în intimitate (și nu mă refer la sex, ci la adâncul sufletului). Ea este singura care a văzut dincolo de masca arborată de artistul constrâns să ducă o viață „normală” în timp ce jinduia să facă ceea ce „știa că a fost născut să facă”. Dacă fiecare artist ar fi făcut ceea ce ar fi fost învățat, educat sau așteptat să facă, nu am mai fi avut nici pictori, nici sculptori, nici scriitori, nici actori, nici muzicieni, etc.
Am înțeles familia (tatăl) care l-a privit ca pe un „trădător” pentru că a ales să-și urmeze visul într-o țară străină, în loc să țină capul la cutie și să muncească „cinstit” tot restul vieții. L-am înțeles pe Freddie care a vrut să experimenteze, să-și dea frâu liber imaginației și astfel a creat capodopere muzicale. Da, știu, a studiat pianul, a cântat de mic în diverse formații (încă din India), a studiat artă și design în Anglia. Dar dincolo de toate acestea a fost Freddie Mercury.
Părerea generală despre film: mediocru, nu are feeling de Queen, de Freddie Mercury. Spune o poveste și atât. Și partea cea mai proastă posibilă este că a fost făcut pentru bani.
Părerea despre interpretarea lui Rami Malek: nici o secundă nu l-am văzut pe Freddie Mercury, chiar dacă am recunoscut gesturi și chiar dacă știu că vorbea la fel ca el. Tot timpul l-am văzut pe Rami Malek cu o proteză, străduindu-se să-l intepreteze pe Freddie Mercury. Știu că au mai spus și alții, în articole pe blog sau simple comentarii pe facebook, la filmul „The Doors” nimeni nu-l vede pe Val Kilmer. Uiți cine îl interpretează pe Jim Morrison. E Morrison și punct. Aici e Malek și punct. Asta nu înseamnă nici că am o părere proastă despre Malek și nici că-i subestimez efortul uriaș depus. Spun doar atât: ochii. Ochii sunt poarta către suflet.
