Este un volum de povestiri și prima carte semnată de Cristian Vicol pe care o citesc. Mă bucur foarte mult că include povestirea „Groapa” interpretată magistral de actorul Doru Maniu. Este chiar prima dintre cele șapte cuprinse în acest volum.
Am mai citit povestiri scrise de Cristian Vicol, care a fost premiat la secțiunea SF pentru povestirea „Rosamund se trezește” publicată în revista online Galaxia 42. Chiar prima povestire, „Groapa” a fost publicată în revista online Planu 9 și am citit-o acolo.
Restul povestirilor au fost noi pentru mine, dar de aceeași foarte bună calitate.
Preferatele mele, pe lângă „Groapa” sunt „Atât cât o sta soarele pe cer” din care am citit un fragment (îl puteți găsi pe youtube) și „A patra pecete”, care este și ultima povestire din acest volum.
Textele lui Cristian Vicol se concentrează pe analiza omului pus în diverse situații limită, pe umanitatea care mai rămâne și care învinge cam de fiecare dată, lăsându-ne speranța că indiferent ce va veni, specia umană va supraviețui.
„Omulețul din perete” de Marian Coman este un volum de povestiri foarte frumos puse laolaltă, publicat de editura Nemira și care a fost lansat săptămâna trecută.
Îl puteți cumpăra de aici și vă recomand cu căldură să o faceți. Volumul cuprinde douăsprezece povestiri și este structurat astfel:
I. Cartea Întâi
Ușa de la baie: o povestire horror, dar fără urmăriri și crime, ca-n filme. Pentru cele 5 pagini pe care le numără stă foarte bine în picioare, are toate momentele subiectului, pe care de obicei le întâlnim la scrieri de întindere mai mare (nuvele, roman). Orice v-aș spune despre această povestire poate fi considerat spoiler, având în vedere întinderea de doar câteva pagini, dar în principiu este vorba despre viața unui puști de doisprezece-treisprezece ani care se schimbă radical în momentul în care părinții decid să se mute dintr-o casă aflată în centrul orașului, într-un apartament de la periferie.
Degete: descrie viața copiilor din clasa a doua cu toate bucuriile, necazurile și peripețiile zilnice.
Marian este cu doar doi ani mai în vârstă decât mine, așa că această povestire pare desprinsă din copilăria noastră trăită în comunism. Iar MC (Marian Coman) are darul de a povesti de parcă n-ar fi rodul imaginației lui, ci de parcă ți-ar spune ce s-a întâmplat ieri în fața blocului.
„Degete” este o povestire despre conștiința de sine, despre ce și cum ne poate influența, dar este atât de posibilă, încât doare fizic.
3.Alo: cea de-a treia povestire din volum este despre transformare. Plecarea de la sat la oraș la vârsta liceului (examenului pentru adminiterea în liceu) și frica de o lume necunoscută în care ești singur duce la construirea unei povești horror, o lume populată de zombii, dar și de unul dintre personajele din povestirea precedentă.
4.Sevăn (nu e nici o greșeală de tipar) închide un ciclu al unei copilării tulburate și tulburătoare prezentând încă din primele pagini cheia povestirii anterioare.
II. Cartea a doua
Copilăria doamnei Cala
Tinerețea doamnei Cala
Testamentul de ciocolată
Amnezia mov
III. Cartea a treia
Albilița
Crama lăutarilor
Lică
Epilog
Omulețul din perete – foarte interesant că povestirea ce dă titlul volumului este nu doar ultima, dar ca epilog. Nu-mi aduc aminte când am citit ultima dată un epilog de sine stătător (probabil că n-am citit până acum).
Ceea ce trebuie menționat este încărcătura psihologică pe care o poartă fiecare dintre cele douăsprezece povestiri, deschiderile către psihicul uman și reacțiile firești în funcție de stimulii externi (sau interni). Este o colecție care se citește aproape singură, dai pagină după pagină până ajungi la final fără să realizezi trecerea timpului.
Un nou volum colectiv: 10 autori, 10 povestiri, una pe cap de autor. Aș vrea să spun autori români, dar e un francez acolo.
În sfârșit o carte pe care mi-a plăcut să o citesc.
Partea curioasă este că fix ultima povestire este cea care dă titlul cărții. pe copertă sunt trecuți autorii în ordinea apariției textelor din volum, de la stânga spre dreapta, dar de sus în jos. Înaintea fiecărei povestiri găsim o pagină cu descrierea autorului (câteva cuvinte despre cel ce a scris).
Volumul debutează foarte bine, după părerea mea, cu povestirea lui Daniel Timariu, „Octavia”, care face parte din lumea descrisă în seria „Tenebre”. Ceea ce m-a prins de la început este că deși n-am mai intrat în acest univers de mai bine de doi ani, de la publicarea primului volum, personajele îmi sunt la fel de familiare de parcă aș fi citit ieri. Cred că este o povestire excelentă de deschidere a unui volum fantasy: o incursiune într-o Timișoara reală suprapusă cu cea imaginară, cu lumea de dincolo, cea a tenebrelor, a celor ce nu sunt tocmai oameni, nu sunt neapărat îngeri sau demoni, ci diverse ființe fantastice, supranaturale.
Intrigă:
Personaje:
Ușurință în citire:
A doua povestire este semnată de Anamaria Ionescu și deși este una tristă, mi-a plăcut foarte mult. Cu această ocazie mi-a dat curaj să mă apuc de citit această autoare pe care am amânat-o mult prea mult (nu voit, ci lipsă crasă de timp). „Satul părăsit” este o poveste pe cât de reală, pe atât de fantastică. Aduce aminte de definiția literaturii fantastice și de scrierile lui Feri Balin.
Cea de-a treia povestire mi-a prilejuit reîntâlnirea cu Nadir, cel care deslușește misterele. „Prințul din Ceretkipi” este un basm în toată regula, care te ține cu sufletul la gură scris de Lucian Dragoș Bogdan.
Intrigă:
Personaje:
Ușurință în citire:
Și ca un făcut, ajungem iar în Timișoara și încă în cea reală, prin intermediul povestirii scrise de Lucian – Vasile Szabo, intitulată „Podul Traian iese din ceață”.
Prima dată (iar o premieră) când iau contact (cel puțin la nivel cognitiv) cu un text scris de Lucian – Vasile Szabo. Îmi place stilul autorului, e ok pentru texte polițiste (cum este acesta), pe alocuri amuzant – să te pomenești de unul singur într-o povestire scrisă de tine, e hilar – cu fantastica textului nu prea m-am înțeles eu, aș zice că face parte din genul lui Eliade – „La țigănci” – o abordare care nu mă pasionează, dar textul mi-a plăcut.
Intrigă:
Personaje:
Ușurință în citire:
Ehheeei și uite că am ajuns la „Erik și Dragon” un basm pentru copiii de toate vârstele scris de nimeni alta decât Teodora Matei. O reinterpretare a basmului (așa cum de altfel se menționează pe pagina de prezentare a autoarei), captivantă și jucăușă. I-a reușit, dacă mă întrebați .
Intrigă:
Personaje:
Ușurință în citire:
Și pe nesimțite ajungem în a doua parte a volumului, unde-l găsim pe Liviu Surugiu cu al său text filosofic despre vârstă: „Bătrânul din Florența”. Deși tema principală prezentă în povestirile și romanele scrise de Liviu este o împletire între religie și filosofie, textul de față curge lin și te poartă pagină după pagină de la început până la final. Poate descoperi elixirul tinereții veșnice…
Intrigă:
Personaje:
Ușurință în citire:
Povestirea lui Raymond Clarinard nu mi se pare că are ce căuta în acest volum. pare o filă din „La Medeleni”. „Ca și cum nimic n-ar conta” este un text subțire, ușor, de vară, chiar amuzant, ca un șpriț față de un vin fiert. Este un text banal, fără pretenții, o descriere pas cu pas a ceea ce face și gândește un motan aflat într-o casă (curte) la țară prin zona Sinaia. E amuzant, dar nu cred că se potrivește deloc cu tema volumului.
Intrigă:
Personaje:
Ușurință în citire:
Următoarea la rând este Cătălina Fometici care s-a încumetat să scrie o continuare a basmului de origine chineză „Turandot”, pe numele său „Blestemul lui Timur”. Nu pot reda în cuvinte greutatea și efortul pe care le-am simțit citind acest text. Este superb și Cătălina clar este pe podiumul literaturii nu doar fantastice, dar gothice românești, literaturii de mare încărcătură emoțională și a acelei literaturi care presupune o muncă imensă de documentare înainte să te apuci să scrii primele rânduri. Mulțumesc, Cătălina!
Intrigă:
Personaje:
Ușurință în citire:
Și uite așa am ajuns la cea de-a treia (și ultima) premieră pentru mine în materie de autori români: Monica Ramirez. Da, clar voi citi și celelalte serii pe care le-a scris și le va mai scrie. Din nou, factorul timp este puțin prea zgârcit cu mine, dar viața merge înainte. „Portal spre o dimensiune secretă” este o povestire superbă, pe care mai bine vă las să o descoperiți.
Intrigă:
Personaje:
Ușurință în citire:
Maestrul Dănuț Ungureanu încheie plutonul și volumul cu povestirea care dă titlul „Sub apa dragonului strâmb”. O povestire plăcută, despre carte, scris, citit, puțin comică pe alocuri. Un basm pentru copiii de toate vârstele
Intrigă:
Personaje:
Ușurință în citire:
Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Sub apa dragonului strâmb, le găsești pe blogurile:
Volumul de față este primul din seria „Protectorii”, a părut la editura Tritonic și poate fi comandat de aici.
Este compus din 15 povestiri care se întrepătrund prin intermediul celor 2 personaje principale feminine, care au și rol de „povestitor”, prin ochii cărora cunoaștem lumea în care se desfășoară acțiunea.
1. Prima este „Fantasia”: „Străina căpătase un ascendent asupra mea.” – nu vă spun de câte ori am citit propoziția asta. Am crezut că nu văd bine.
Unde facem cunoștință cu Kayla (Blackmoon), jumătate indiancă (piele roșie) și jumătate nordică și cu Lorena – zeiță. Unde începem să aflăm despre puterea Kaylei (un fel de medium cu ceva puteri paranormale) și despe Lorena, că este nemuritoare.
2. „Visul american”: o frumoasă povestire despre „visul american” propovăduit canadienilor. Chiar hilară (situația) dacă stai să te gândești mai bine. Sau unde mai descoperim un zeu, un karghan. Și unde aflăm că „zeii” sunt de fapt îngeri, iar karghanii sunt demoni. Iar îngerii sunt atlanții. Interesantă optică și întrepătrundere cu marile civilizații dispărute și cu legendele care le învăluie.
„Un memento dureros – a ce fusese, ce putea fi dacă…” – poate un memento a ceea ce fusese, zic și eu.
„să grăbească stolurile de corbi venind la ospăț”
Kyla află încet-încet despre existența „zeilor”, care nu-s nemuritori cum am putea crede, care pot fi uciși, dar care trăiesc vreme de secole și află despre originea și puterile ei.
Lorena ne poartă pe tot parcursul volumul de-a lungul istoriei și ne povestește cum au ajuns „Protectorii” din Highlands (Scoția) pe coastele Canadei și cum au fondat Nova Scotia, dar și despre cum s-au luptat și cum au dispărut vechile civilizații.
Un lucru nu mi-a dat pace pe parcursul acestei cărți: am trăit mereu cu impresia că văd episoade din „Nemuritorul”, serialul cu Adrian Paul. Nemuritorii, „zeii” se simt unii pe alții, se urmăresc, se luptă, se iubesc, fix la fel.
Cartea este una care te prinde repede, este fluidă și are zvâc. Din păcate nu am reușit să empatizez cu nici un personaj, nu sunt destul de „ancorate”, nu le-am putut simți aievea, nu m-am putut transpune în nici unul dintre ele.
Însă volumul este unul pe care-l recomand, măcar pentru lecțiile de istoria civilizațiilor. La final ne sunt anunțate următoarele două volume. Eu una îl voi citi cel puțin pe al doilea. Acum sunt curioasă ce se întâmplă mai departe cu Kayla și cum acceptă noua situație, care nu este pe atât de ușoară pe cât ați putea crede: ce mai, știe că face parte dintre „Protectori” și atât. Nu, nu e doar atât, e mult mai mult și mai complex, dar hei, dacă aș spune totul, care ar mai fi farmecul, nu?
Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Oameni și zei, le găsești pe blogurile:
