Am ajuns și la Bookfest mai 2023, am fost chiar în ziua de joi, 25 mai, a doua zi după deschidere. M-am bucurat de oameni și de cărți.
Vă las cu galeria foto, mai întâi, „captura”.
Prima de sus este un pachet de 8 cărți pentru copii.
Galeria foto:
Etichetă: edituri
În ultimele câteva zile asist la un „război” declarat blogărilor de carte. Acum, am pus o întrebare pe blogul unei prietene: cum ajungeți voi să citiți articolele noastre? Urmăriți blogul? Păi înseamnă că ceva v-a atras aici, nu? Adică avem puncte, interese comune; dacă ați citit un articol găsit întâmplător postat pe o rețea de socializare și nu v-a plăcut, nu sunteți de acord, e perfect în regulă. Dar de aici și până la a-i spune autoarei articolului că „uite de aia nu mai pot eu, că nu mai citești tu autori români”, e cale lungă (luminii să-i ajungă), cam de la Calea Lactee până în Abis.
Ceea ce blogării au încercat să demonstreze în ultimele zile este că unii oameni publică texte. Nu le pot numi cărți. Nu așa ceva. Nu asemenea mizerii. Dar publicatul ăsta nu e pentru oricine. Evident pe banii tăi poți să publici un cap de găină fiartă și să-i spui „Monalisa”, dar asta nu înseamnă că publicul va percepe respectiva operă ca fiind „Monalisa”. Eeee și de aici războiul: autorul (autoarea) zice „ești un prost, nu înțelegi nimic, asta e varianta mea, așa o văd eu pe Monalisa”, cititorul zice „foarte bine, dar nu pot accepta că Monalisa poate fi așa”. Ideea de bază este una singură: tu, ca autor al unei opere, indiferent de domeniul în care activezi: scriitor, sculptor, pictor, cântăreț, dansator, etc. poți crea orice dorești. Dar în momentul în care ți-ai pus creația pe tapet, recte la vânzare, nu-ți mai aparține, nu poți să vii cu explicații, nu poți să spui privitorului „ești un cretin, habar nu ai cu ce se mănâncă arta și nu înțelegi că eu sunt o versiune modernă a lui Picasso”, nu ACELUI privitor care mănâncă Picasso pe pâine.
Caz concret, că eu nu mă ascund după deget: Blogosfera SF, din care fac și eu parte, a făcut recenzia unui volum colectiv, intitulat „Povestiri SF”, în care și-a exprimat opinia că volumul în cauză nu prea are treabă mai deloc cu SF-ul. Scriitoarea (mă rog, așa se consideră ea) Leila Sandra Coroian a început un război pe facebook în care începe să le explice colegilor mei cum stă treaba.
Acum, eu am înțeles că pe la Reșița, pe unde a crescut ea e mai greu cu școala, dar hai să o luăm tovărășește:
- textele tale nu sunt altceva decât o înșiruire de litere, nu au consistență. Dacă scriam așa ceva pe post de compunere în clasa a doua mă punea învățătoarea să scriu compuneri până îmi intra în cap cum să folosesc cuvintele. Nu este de ajuns să știi niște cuvinte, trebuie să le și legi între ele.
- Vrei să epatezi, vrei să te dai mare scriitoare și să creezi atmosferă. Cum? De când „soarele îmbracă timid acoperișurile caselor”? Menționez că opera în cauză, cea din care voi da toate citatele se numește „Preludiul sufletului în tenebrele Valhalei”. Să pornesc cu titlul? Da, aveți dreptate. Cum adică „preludiul sufletului”? Ce e ăla preludiu? https://dexonline.ro/definitie/preludiu. Preludiul definește începutul unei acțiuni. Sufletul nu este o acțiune. Revenind, Ferească Sfântul ca Soarele vreodată să îmbrace ceva. https://ro.wikipedia.org/wiki/Soare Soarele, fiind o stea, o planetă, nu poate îmbrăca nimic. Lecțiile de folosire a metaforelor din clasa a treia ne învață că trebuie să păstrăm sensul, dar să folosim alte cuvinte. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19107191-document-ministerul-educatiei-aprobat-programele-scolare-pentru-clasele-iii-descarca-din-articol-noul-curriculum-vezi-vor-invata-elevii-fiecare-materie-parte.htm Deci Soarele săracul, nu poate îmbrăca o casă. Dar razele lui sau lumina lui, da. De asemenea, vezi lecțiile despre Naturale, sau Științele Naturii tot din școala primară, când înveți care sunt planetele care compun sistemul nostru solar și cam ce știu ele să facă.
- „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc”. STOP. Când visez nu am noțiunea timpului. Corect era să spui că mai sunt două ore până sună ceasul deșteptător sau până trebuie să mă dau jos din pat.
- „Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc, să mă întorc în realitate, la ritmul meu zilnic, precis precum un ceas elvețian. Doar orarul mai oscilează ca pendulul obosit al unui ceas de perete vechi”. Orarul? care orar?? Și dacă există un element oscilator, atunci cum pot avea un ritm precis ca un ceas elvețian? Apoi vii și explici că personaja principală, Gaia, e elevă în clasa a 12-a la un liceu de artă.
- „Amuzant, mă simt totuși atât de trecută de timp și cu toate acestea sunt încă la școală”. Cum poți fi trecut de timp? Te-a sărit timpul? Da, știu, nu-s cretină, m-am prins că vrei să folosești o metaforă ca să spui că Gaia se simte foarte bătrână, deși este de fapt, doar o copilă, o tânără adolescentă, deși în clasa a 12-a eu te-aș considera tânăr adult.
- „A fost destul de greu, am fost transferată de la o școală la alta și am pierdut multe, niciodată nu mi-am găsit locul, ca și cum… ca și cum nu ar trebui să fiu aici sau pe unde am mai fost. Am noroc totuși. Singurul care m-a acceptat cu ciudățeniile mele a fost Mike. Mike, colegul meu bancă. Suntem prieteni de atâta timp…”. Perfect, Gaia a suferit o traumă prin faptul că s-a mutat de la o școală la alta, din care motive nu știm, presuspun că mutarea a fost dintr-o localitate în alta, se simte nu doar singură, dar simte că nu aparține lumii în care trăiește. A găsit, totuși, un suflet care să o înțeleagă, DAR sunt prieteni de cât timp? Când s-a petrecut ultima ei mutare?
Toate cele 6 exemple de mai sus sunt de pe prima pagină. Mergem mai departe? Mai vreți?
Hai să vedem mai departe!
Pagina a 2-a, a textului: „Stomacul îmi chiorăie atât de tare încât îl pot auzi printre zgomotul pantofilor”. Poftim??? Din câte știu eu, când îți chiorăie stomacul nu prea mai poți auzi altceva.
Mai încolo, personajele noastre principale stau de vorbă în curtea școlii, dar „Profesoara a deschis ușa și ne-a poftit autoritar înăuntru.” Să ridice mâna toți cei care au întârziat prin curtea școlii și după care au venit profesorii să-i poftească la ore, așa, special pe ei. Pe lângă asta, se pare că personajele noastre au ajuns din curtea școlii direct în clasă.
„Desigur, colegii noștri nu puteau fi mai drăguți și au început să râdă de noi. Am preferat să pun capul în pământ. Mike se îndreaptă spre bancă, vizibil afectat de afirmațiile răutăcioase ale colegilor, dar nu scoate niciun cuvânt. Îl admir pentru stăpânirea de sine pe care o are. Eu nu sunt așa, sunt lașă, plec capul când se aruncă cu pietre.
Poate că Gaia reușește să tacă, dar eu nu o pot face când văd cât de lingăi sunt colegii noștri.”
Trecerea de la un personaj la altul se face ff brusc, lumea conturată este doar schițată. Personajele principale, Gaia și Mike, locuiesc cu părinții. Nu se știe cine sunt părinții, ce fac, unde sunt, ca și cum n-ar exista, ca și cum Gaia și Mike ar trăi în case cu părinții, dar într-o realitate paralelă.
Cel mai deranjant, însă, este replica autoarei care spune că ea scrie pentru acei cititori care-și pun capul la contribuție. Draga mea, îmi place să citesc SF și horror, tocmai pentru că-mi pun capul la contribuție, însă nimeni, niciodată nu a pretins că trebuie să-mi storc creierii și să realizez când începe să vorbească alt personaj decât cel care a început discuția. Urmează paragraful de exemplu și mă opresc, pentru că altfel fac articolul ăsta mai lung decât listele de pomenire de la biserică din duminica morților și nu e cazul.
„Nu pot să-l înțeleg câteodată. Se bagă mereu în belele. E mult prea nervos ca să-l mai pot întreba. Privirea mea s-a îndepărtat de el și a ajuns înafara geamului prăfuit. Cerul este albastru cristalin, nepătat de nori iar păsările zburdă libere. Nu ca noi, captivi în rutină.
Profa are un talent înnăscut de a-mi omorî cheful de viață cu ecuațiile ei. Mă simt precum o rață într-un țarc cu găini. Nu am ce căuta la ora asta. Mii de gânduri care se rezumă la starea mea de la ora de mate… Deși Gaia stă lângă mine, pare absentă.”
Știu că domnișoara în cauză nu va pricepe nimic, dar e în regulă, atâta vreme cât ceilalți cititori și autori înțeleg despre ce este vorba în acest context.
Leila a acordat un interviu unui blog de carte, în care afirmă următoarele:
„E.I. Participi la evenimente literare? Dacă da, care a fost ultimul la care ai fost?
L.S.C. Am participat la unul singur, anul trecut la Gaudeamus 2016 unde am avut și lansarea a romanului de debut I.R.En. Momentan m-am înscris la concursul național de literatură SF & Fantasy, RomCon2017, unde m-am încadrat la categoria Debut. Sper din suflet ca I.R.En. să aibă același impact pe care l-a avut și asupra cititorilor până acum și să mă clasez măcar printre primii 3. Deocamdată așteptăm. În rest, am în vizor următorul Gaudeamus 2017, pe care-l aștept cu sufletul la gură.”
Interviul îl găsiți în întregime aici.
Știi cât am râs când am citit că s-a înscris la concursul Romcon??? De ce? Păi cum de ce? Pentru că știu oamenii care merg acolo, care organizează Romcon-ul și care jurizează lucrările. Aici aveți nominalizările și premiile acordate la Romcon 2017, unde s-a înscris domnișoara. Îi vedeți lucrarea pe undeva? Nici măcar nominalizată nu este și este normal. Romcon-ul este organizat de către cenaclurile de literatură SF&F din România. Eu aș întreba-o pe Leila dacă știe ce e ăla un cenaclu, că sigur n-a călcat pe acolo, sau, a fost odată ca niciodată la o ediție, unde a fost atât de pusă cu botul pe labe, atât de ridiculizată, încât a pus coada pe spate, ca vulpea care n-ajunge la struguri și zice că-s acri și nu mai calcă veci, că știe că n-are ce căuta. De fapt, eu i-aș sugera să se întoarcă în clasele primare și să învețe cu ce se mănâncă literatura la modul general, să facă compuneri. După ce învață să folosească liniuța de dialog, să creeze personaje, lumi, să folosească metafore, să meargă la cercuri de literatură, la cenacluri, să ia lecții de scriere creativă și apoi să trimite texte la revistele de gen. Și vedem efectele.
„E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?
L.S.C. Depinde de subiectul cărții. Spre exemplu, când am scris Aviatoarea, deși sunt pasionată de aviație și tot ce ține de ea, pentru a putea folosi anumite expresii specifice domeniului și anumiți termeni tehnici, m-am documentat destul de amănunțit. Din păcate sau din fericire sunt o perfecționistă și atunci când vorbesc despre ceva îmi place să fiu sigură că ceea ce spun este corect.”
Nu s-ar spune că e o perfecționistă, având în vedere că Soarele îmbracă acoperișurile caselor și toate golurile de logică din cartea ei. A, și să nu uit, am rezistat să citesc doar vreo 80 de pagini, cât are primul capitol, restul până la 668 de pagini nu merită timpul meu. Să o spun pe aia cu plâng copacii din care s-a făcut hârtia pe care s-a publicat așa ceva? Nu mai spun nimic.
Noapte bună!
Da, știu, a trecut multă vreme de când a avut loc târgul Gaudeamus, toată lumea a pus deja pozele (chiar și eu) cu ceea ce se numește book haul, sau prada de la târg. A venit vremea să spun și eu câteva cuvinte.
Din păcate, timpul scurt nu mi-a permis să vizitez târgul de carte încă din primele zile în care s-a deschis. Așa că, prima zi în care am ajuns din nou sub cupola Romexpo a fost ziua de vineri în care, evident că nu am mai găsit abonamente de cumpărat, așa că m-am văzut nevoită să-mi achiziționez câteva bilete pentru a putea vizita târgul în tot weekendul. Vineri mi-a permis să mă bucur de târg mai mult decât celelalte zile fiind una dintre zilele mai puțin aglomerate am putut să trec lejer printre standuri, să le admir și să fac poze. Odată cu venirea serii am avut parte de primele lansări de science fiction și fantasy din cadrul acestei ediții a Gaudeamusului.
În mare această ediție a târgului de carte a însemnat pentru mine o plimbare între standurile Tritonic și Crux publishing cu ceva pit stop pe la Tracus Arte.
Și de această dată revederea cu prietenii a fost una emoționantă, mai ales când o parte dintre ei știi că au devenit colaboratori ai unor anumite reviste sau când își lansează volume proprii sau povestiri în cadrul unor volume colective.
Vineri seara, după ce s-au terminat lansările din cadrul târgului Gaudeamus, am avut onoarea de a participa la cea de-a șaptea ediție a decernării premiilor literare Vladimir Colin pentru anii 2014-2016, care a avut loc într-un cadru festiv, într-una dintre sălile de protocol aflată în hotelul din apropierea complexului expozițional Romexpo.
Bucuria de a fi printre cărți, iubitori de cărți, la lansări, unde aștepți cuminte să-ți vină rândul să iei autografe de la autorul sau de la autorii volumului este un sentiment care nu poate fi exprimat în cuvinte. De aceea încurajez pe toată lumea să încerce măcar o singură dată în viață să experimenteze acest lucru.
Pozele de care vă las să vă bucurați în continuare sunt dintre cele mai variate: sunt poze cu standuri de cărți, poze cu prieteni, poze cu mascote de la standuri, poze cu autorii și autografele pe care le dau. Toate acestea reprezintă cu mult mai mult decât niște simple poze; ele sunt mementouri purtate în suflet de la un an la altul, de la o ediție la alta a târgului, de la un moment la altul al revederii cu oameni dragi.
http://andreeaw.sunphoto.ro/Gaudeamus_2017
Și iată că la „numai” doi ani de la prima vizită pe care am făcut-o clubului brașovean ANTARES, mă întorc în poarta de trecere din Valahia în Transilvania.
Dacă data trecută am stat numai câteva ore, timp în care am participat la întâlnirea lunară a celor care fac parte și / sau simpatizează din / cu clubul brașovean de literatură scince fiction și fantasy, de data aceasta am stat trei zile în care m-am reîntâlnit cu lansările din fantastica românească și cu prieteni și oameni dragi din lumea cărților, la doar șase luni după ce m-am mutat mai spre vest.
Ca întotdeauna când ești înconjurat de prieteni, timpul trece mult prea repede, însă „Gaudeamus” nu-i așa departe și este un alt prilej de întâlnire.
Cum a fost la prima ediție a festivalului Antares? Păi tocmai ce spuneam: a fost bine, frumos, îmbrățișări, vorbe calde, încurajări și mai ales cărți.
Ca organizare mi s-a părut în regulă. Este adevărat, așa cum au spus și alții, programul a fost prea încărcat și când ai oameni de talia unui Alexandru Mironov sau Florin Munteanu, oameni care au o vastă experiență de viață dar și multe povești în sac, timpul trece repede. Una peste alta m-am simțit foarte bine la Brașov.
Sistemul de vot a fost bine pus la punct, transparent și cred că au câștigat cei care au meritat:
- Cel mai bun roman: Dănuț Ungureanu, Noaptea în oraș, fără părinți, ed. Fusion 21
- Debut: Alexandru Lamba, Sub steaua infraroșie, ed Tritonic
- Cea mai bună povestire: Cezarina Anghilac, Doar vântul, publicată în revista Argos și volumul Cine doarme și visează (ed. Tritonic)
Și au mai fost niște premii speciale acordate de juriu pentru participare și pentru ajutorul dat în cadrul organizării festivalului, precum și pentru talentul dovedit în timpul activităților.
Totuși, premiile care mi-au bucurat sufletul cel mai mult, au fost:
Premiul special pentru merite deosebite în promovarea literaturii science-fiction şi fantasy: Blogosfera SF&F (minutul 6:50 din filmare) şi Haralambie Ionescu.
Eu personal iau acest premiu ca pe o încurajare (pe lângă cuvintele calde și frumoase pe care le-am primit) și ca pe o recunoaștere a meritelor colegilor mei.
Vă las în compania pozelor și a filmulețului cu decernarea premiilor ANTARES FEST – prima ediție, cea din 8-10 septembrie 2017 de la Brașov. Și nu, nu veți regăsi celebra poză cu „prada” de la festival, pentru că vă pregătesc o poză cu bagajul.
Aștept cu drag să mă întorc la voi de fiecare dată când va fi posibil.
https://andreeaw.sunphoto.ro/ANTARES_FEST_8_10_SEPT_2017/109756970
Așa cum mă așteptam, sâmbătă a fost nu aglomerat, ci de-a dreptul invadator la târgul de carte Gaudeamus 2015.
Ceea ce nu mi-a plăcut a fost faptul că lansările care mă interesau au fost suprapuse și faptul că (aici e vina mea) nu am priceput cum sunt așezate standurile, hărţi și indicatoare nu sunt, așa că am dat roată de câteva ori prin cupola Romexpo până am găsit ceea ce căutam.
Am făcut rost de autografele pe care mi le doream, am cunoscut lumea în carne și oase (că virtual ne știm deja), m-am revăzut cu cei de vineri, m-am întâlnit cu cei care n-au putut ajunge în altă zi.
Iubesc Gaudeamus pentru ceea ce este: o colecţie nesfârșită de lumi posibile, probabile sau improbabile, pentru întâlnirile cu prietenii și cu scriitorii.
Urăsc Gaudeamus în aceeași măsură în care îl iubesc pentru haosul care există la fiecare ediţie: suntem veșnic „luaţi prin surprindere” (am ajuns să cred că așa se numește ţara în care m-am născut) de hoardele de cititori de toate vârstele și de toate categoriile care iau cu asalt târgul în fiecare an, cu precădere în weekend, când majoritatea noastră avem zile libere. Numai lăcomia și goana continuă după bani permit așa o debandadă. N-am înţeles niciodată de ce trebuiesc înghesuite toate editurile sub marea cupolă, mai ales când știi că an de an va fi mai rău decât la asediu. Dar, după cum spuneam, numai o minte defectă ca a mea se poate gândi că de fapt nu există respect pentru cititor, ci doar interesul de a-i goli buzunarele și așa destul de prăfuite.
Recomandări? Singura recomandare pe care o pot face este următoarea: CITIŢI! Și citind să vă doriţi să vă spuneţi impresiile, să vă doriţi să cunoașteţi autorii (că tot oameni sunt și ei, numai că au un alt talent decât noi) și să nu fiţi timizi – un autograf este o amintire care rămâne nu doar pe o pagină de carte, ci atât în sufletul celui care-l scrie, dar mai ales în memoria celui care-l primește!
