Da, încă sunt vie, respir și mai fac parte din Blogosferă (spre disperarea multora, știu).
După această introducere, să prezentăm volumul de față: „Războiul pietrelor”, primul volum din seria „Mercenarii”. Am scris pe Goodreads că nota mea ar fi jumate de sfert de stea. Purluca a ales să colaboreze cu editura Pavcon. Alegerile autorului nu fac subiectul nici unui comentariu. E dreptul lui să facă ce vrea cu cărțile lui. ÎNSĂ, din păcate, cam tot ce mi-a picat în mână până acum de la editura Pavcon (pe care o respect pentru ceea ce încearcă să facă) duce o lipsa crasă, acută și nelimitată de EDITARE A TEXTULUI.
Până acum cărțile de la Pavcon mi-au demonstrat că autorul are o idee (bună, rea, nu contează) și că se screme literalmente să o transforme într-un roman.
1. Nu pricep de ce neapărat roman. O idee poate fi excelent reprezentată într-o nuvelă sau povestire scurtă și rămane pe retină și prin circumvoluțiunile cititorului până hăt, departe, până își pierde memoria sau moare. Și e bine, zic eu.
2. Nu ințeleg heirupismul (aici e vina dublă, că și autorul dă din coate). Dacă dai cuiva textul să ți-l citească (dar nu mamei, lui nea Gigi de la service-ul auto din colț) și-ți zice că mai ai de lucrat pe el, să-l mai cizelezi, să-l mai aranjezi, păi stai pe el până îl faci frumos de strălucește dimineața ca roua în lumina soarelui.
Și acum vă pupă mama pe frunte și apoi dă cu voi de toți pereții (balcanicii sunt obișnuiți cu d’astea). Povestea în sine nu e rea, execuția e proastă rău.
În primul rând această serie este una fantastică. Și sincer că în zona de fantastică românească, șlefuită bine, poate fi o bijuterie. Că avem nevoie. Vorbim de fantastic de ăla ca la carte, scris exact pe definiție.Numai că n-a fost să fie. Orice explicație e o scuză jalnică.
Avem 2 personaje principale, un om și un broscoi (batracian). Numai că Purluca cred că a baut apă dupa Livia Furia, că aflăm numele personajelor după vreo câteva pagini bune de citit.
Aștia doi (mercenari, de fapt foști militari și prieteni la cataramă) pleacă la vânat de vrăjitoare. Ideea nu e rea deloc. Și nenea broscoiul este ridicat la rang de om (vânător iscusit, cuțitar i-ar zice unii, dar fain și de nădejde). Numai că o zbârcim cu relatări de genul „picioarele din spate”. Păi mai avea picioare și în altă parte? pe lateral sau pe burtă?
Să zic de numele personajelor??? Un mix de pieile roșii cu chineză și cu ce i-a mai trecut lui Purluca prin cap (nu, nu, nu e glonțul ăla așa de mare): Dyomran, Haw-a-Wap, Zece-Ochi-Ageri, Lup-Rece, Xao, etc.
Dar cum vorba lungă sărăcia omului (povești, fantasy, da nenea autorul?), să vă dau exemple:
pag. 7 „Dar unele lucruri, pur și simplu, miros de la o poștă a marghiolii de doi bani.” – limbaj de căprar. După cum se exprimă autorul, unele cuvinte pur și simplu, nu au ce căuta într-un text. Fraza asta nu-și are rostul.
bagseama, când corect este bagseamă
pag. 8 „M-am oprit în loc. Numai ochi și, îndeosebi, numai urechi.” – pe bune?
pag. 9 „Și, credeți-mă pe cuvânt, veninul de tarantulă lucrează inexorabil.” Aș putea spune că la fel de inexorabil lucrează și un cuvânt relativ nou introdus în dicționar, un neologism într-un text plin de cuvinte arhaice.
pag. 10 „Lacul mă urmărea din dreapta și făcea o curbă ilogică, tăindu-mi calea, ca mâna unui uriaș ce încerca să mă împingă în direcția potrivită. … În lumina aia cărpănoasă, fața-i apoasă lucea ca o mirază nespălată.” Eu vă întreb sincer de când nu ați mai râs ținându-vă cu mâinile de burtă? Al dreacu lac s-a apucat să se țină după mine (eu vânător, mercenar) și după ce că face picioare (ca să mă urmărească, că altfel nu pricep), face și o curbă ilogică. Cred că lacul a fost copil de circ în tinerețea lui, e contorsionist. Lumina cărpănoasă ( https://dexonline.ro/definitie/c%C4%83rp%C4%83nos ). Mă abțin de la înjurături, dar considerați că am zis destule. Nu știu cum poate lumina să fie avară sau zgârcită. N-am reușit să-mi dau seama. Aaaaa, dacă ar fi fost să zicem un cer înnorat și o noapte neagră și pe ici, pe colo, printre crengile copacilor răzbăteau câteva raze de lună dăruite cu zgârcenie de astrul nopții, ar fi fost frumos, poetic, romantic, fain. Dar de ce? De ce să fie frumos când poți să râzi cu gura până la urechi încă de la primele pagini. Miraza vă place? Eu era să citesc „mireasă nespălată”. Ce e o „mirază”? https://dexonline.ro/definitie/miraz%C4%83
Următorul citat e fabulos, are o expresie, mă rog, două cuvinte, care m-au urmărit toată cartea cu obsesia unui stalker. Și cărora nu le-am priceput sensul (nu fără lămuriri suplimentare).
pag. 11 „Piatra de glajă descântată o aveam atârnată de gât, pe o nojiță. Am vârât-o sub limbă și m-am scuturat în vreo câteva rânduri din cauza gustului sălciu care mi-a invadat gura.” În viața mea n-am întâlnit atâtea inadvertențe câte sunt în fraza asta. Ce e aia piatră de glajă??? Pentru necunoscători, în Ardeal glaja e sticlă. De exemplu: am cumpărat o glajă de ulei (bere). Cum poate deveni sticla piatră? https://dexonline.ro/definitie/glaj%C4%83 După ce că e sticlă, mai e și descântată (o fi fost Prea Fericitul prin carte, dar nu l-am întâlnit. Cred că în drum spre Sf. Parascheva, a luat un deget al sfintei și a băgat un miracol în volumul ăsta, a transformat sticla în piatră și mai conținea și lichid. Sigur n-o fi fost vreo piatră de pe la rinichi, ceva?) Dacă a putut să vâre sticla sub limbă, bănuiesc că e de dimensiuni ff mici, să zicem ca un pandantiv. Ia uite ce e nojița: https://dexonline.ro/definitie/noji%C8%9B%C4%83 – recunosc că ăsta habar nu aveam ce înseamnă. Da, pot avea un șiret de piele legat la gât și cu un pandantiv pe el, dar eu văd că nojița e numai ptr opinci. Nu cred că personajul avea tendințe sinucigașe. Show dont tell în cea mai proastă exprimare: am vârât-o sub limbă … din cauza gustului sălciu. De unde trag concluzia că ăsta umbla cu apa sfințită după el (v-am zis eu că și-a băgat coada Prea Fericitul). Dar la vrăjitoare te duci ca la vampiri? Cu apa sfințită și țărușul după tine? Nici o mențiune, nicăieri, că individul ar fi avut asupră-i o licoare fermecată. Și de unde o avea? Și cine, ce farmece a făcut?
Încă două, că altfel îi scriu eu cartea și apoi se cheamă că am scris la 4 mâini.
pag. 12 „Piatra de glajă mă ajuta să respir, deși aerul ăla contrafăcut nu era cel mai dulce, curat, ca de pădure.” Eu v-am zis că băiatul are o obsesie cu piatra de glajă. Și acum piatra aia de sticlă îl ajuta să respire. Bănuiesc că de fapt licoarea din ea, de-a băut-o, avea darul să-l ajute să respire sub apă. Precizare, personajele erau pe fundul lacului la vânătoare de vrăjitoare. Cred că a citit autorul despre Salem și a băgat ceva în poveste. Ceva puțin altfel, așa, mai pă șmechereală, dar n-a ieșit cum trebuia. Eu când am citit fraza asta m-am gândit instantaneu la Harry Potter cu algele care i-au făcut o bulă, un borcan în jurul capului, ca să respire sub apă și să-și salveze prietenii. Acum, să ai pretenții ca un aer făcut prin vrajă să aibă miros de pin, deja e exagerat. Că individul din poveste nu părea a fi Pinocchio, care ar fi putut să țină niște „brăduți” (deodorant pentru autoturism) pe nas, să-i miroasă a curat și de pădure. Acum nah, mai dai un vânt, se mai împut algele, pe fundul lacului miroase mai acru așa, nu chiar a conifere.
„Amuletele dimprejurul gleznelor mă țineau ca să nu mă ridic la suprafață ca o plută.” Jur că n-am văzut tendințe sinucigașe (îmi plac Suicidal Tendencies) la vânătorul nostru. Mi-l și închipui cu niște pietre de moară legate de picioare. Parcă toate cele sunt împotriva lui: nojița mă duce cu gândul la spânzurat cu șiretul de la pantofi, amuletele astea în jurul gleznelor sunt pietrele care țin cadavrul pe fundul lacului.
Mă opresc. Mă opresc spunând că a fost un chin să citesc acest volum. Că am înjurat la fiecare pagină din cauza cuvintelor folosite.
Sincer, în clipa asta mi se pare că volumul „Cum să fabrici un semizeu” e apogeul carierei scriitoricești a lui Purluca. De la acel volum și până acum mă așteptam să văd o evoluție. O curbă care crește, nu una care te duce sub nivelul mării.
Povestea în sine are potențial, dar pe autor l-a mâncat undeva și i-a trebuit să se scarpine și a băgat o grămadă de cuvinte aiurea în text. Arhaismele sunt folosite în mod greșit, fraze de umplutură, care nu ajută cu nimic textul sunt câte 5 pe pagină (exagerez, dar sunt atât de multe, încât rup ritmul cititului și fac cartea ff greoaie).
Îmi pare rău să văd că a dat-o de gard în halul ăsta. Sper să-și revină.
O concluzie amară este că acum îi înțeleg pe cei ce refuză cu obstinență să citească autori români. Serios. De ce? De ce să dai banii și să pierzi timpul?
P. S.: Așa m-am săturat de cărți proaste, de nu știu cum să povestesc. Am citit cărți proaste în engleză. Autori cvasi-necunoscuți, care se autopromovează și fac tot ce pot, doar-doar s-o auzi și despre ei ceva. Nu există termen de comparație. Cărțile proaste în engleză sunt previzibile și la mintea cocoșului (acțiunea din ele). Dar nu au așa probleme de exprimare. Nimeni nu încearcă să copieze pe Shakespear sau pe Tolkien, până într-atât încât să-și însușească limbajul din acea vreme. Eu tot sper ca românii să se trezească și să înțeleagă că fiecare trebuie să-și găsească vocea proprie cu ajutorul căreia să dea viață poveștilor și personajelor din mintea lor, dar totodată să nu ia ad literam „show, dont tell”, că eu nu pot să văd ceața din capetele lor. Am mai spus-o: moderația e cheia.
Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia (într-o) miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Războiul pietrelor, le găsești pe blogurile:
Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.
