Profitând de câteva zile libere m-am mai pus puțin la curent cu ce mai există prin spațiul științifico-fantastic românesc și în sfârșit, am ajuns să citesc și revista „Planu 9” al cărei număr de debut a apărut în Noiembrie 2020. Da, știu, acum destul de multă vreme, dar asta e, deocamdată am un program foarte încărcat.

Despre articole nu am ce să vă povestesc, numai să vă îndemn să dați un click cu încredere, că sigur găsiți ceva să vă placă.

Am citit cele trei povestiri tipărite în acest număr și un fragment de roman.

Dacă ați ajuns să citiți până aici, nu știu, să nu vă pară rău, dar promit că după furtună iese soarele.

1)  Cosmin Leucuța – „Cerul ca oțelul” – fragment de roman.

Uaau, ce să scrie un autor în pandemie? Un roman apocaliptic despreeeeee gripăăăă. Eeee, asta da inspirație! Nu știu de ce, dar de la primele rânduri citite m-am gândit la „Bird Box”, numai că aici e ceva cu o gripă.

Dacă este reprezentativ pentru roman fragmentul prezentat în revistă pot să consider că l-am citit deja, deși, evident, nu e publicat încă. E plin de clișeele filmelor de duzină pe o temă dată (apocalipsa) și eroina fragmentului (nu-i cunoaștem numele) e un fel de Rambo.

Ceea ce m-a frapat în mod negativ este „nevoia” autorului de a face precizări care nu-și au rostul: „S-a apropiat de corpul căzut și l-a căutat în buzunarele din spate. Erau goale. Atunci l-a apucat de un șold și de un umăr și l-a întors pe spate. Nu i-a privit fața. Penisul îi era încă tare, înconjurat de un pubis întunecat și stufos.” De ce am nevoie să citesc astfel de detalii într-un roman despre apocalipsă? Da, am priceput, individul voia sex, a ademenit-o spunându-i că are mâncare și că o pot împărți. A încercat să o violeze, ea l-a ucis. Simplu. Și clișeic. – cum au discutat cei doi, cum a ajuns ea prin preajma locuinței lui, nu reiese din acest fragment. Dar știm că oamenii stăteau pe întuneric, să nu fie văzuți de alții care ar fi trecut prin zonă (parcă în orice film apocaliptic, orice casă este scotocită de mâncare și medicamente, în fine). Dar la partea cu ucisul intervine partea „Rambo” / „wizzard of Oz”: domnul cu pricina (că logic că nici el nu are nume) „Iar în clipa aceea stătea deasupra ei. I-a pus mâinile în spatele genunchilor îndoiți și se apăsa pe ea cu toată greutatea, ca s-o țintuiască pe podea.”  Ea  „și-a strecurat rapid degetele în mâneca dreaptă. Nu avea decât câteva secunde. A scos de acolo o lamă pe care i-a înfipt-o bărbatului în obraz. Vârful i s-a oprit în dinți și el n-a părut să observe asta.” Până aici toate bune și frumoase. Mă gândeam la lama pe care a scos-o din mânecă fix când a avut nevoie, precum scoate magicianul iepurașul alb din joben. Ce fel de  lamă poate fi ascunsă într-o mânecă? Una mică. Dar înfiptă în obraz, poate e de mărimea unui picior de foarfecă. Dar cum s-a flexat lama pe mâna ei, în momentul în care ea avea mâinile duse în spatele genunchilor îndoiți? Cum de el nu a simțit lama?

Trecând mai departe „A smuls lama din carnea obrazului, a întors-o, a apucat-o cu ambele mâini și cu un ultim efort i-a împins-o sub bărbie, prin limbă și direct în creier. Bărbatul a rămas blocat câteva clipe într-o grimasă de furie, apoi figura i s-a relaxat, arăta tranchilizat de absurdul situației și degetele au dat drumul gâtului. S-a ridicat de pe ea împleticindu-se și s-a dat înapoi câțiva pași.  … O privea și a încercat să vorbească, dar limba țintuită a scos doar bolboroseli neinteligibile. … S-a mai dat în spate doi pași până când a lovit un perete.” Câți oameni cu un cuțit înfipt în creier ați văzut să mai răspundă la comenzi? Și voluntar? (s-a ridicat de pe ea și s-a dat doi pași în spate). Am citit ceva pe tema asta a cuțitului înfipt în cap, înainte să scriu aceste rânduri. Un individ, care avea cuțitul înfipt în orbită, dar care nu a trecut mai departe de aceasta, a scăpat relativ ieftin, cu bandaje și antibiotice și trimis acasă. Însă, un altul, care a avut ghinionul ca prin orbită cuțitul să-i atingă puțin creierul, deși a fost trimis acasă cam la fel ca primul, după 2-3 zile a revenit, avea pareză și crize de epilepsie. Deci odată ce creierul a fost atins, se mai întâmplă niște scurtcircuite, nu te ridici și o iei la goană după ajutor.

Dar m-am exprimat greșit, am pomenit de cuțit, iar în text scrie „lamă”. O lamă care să-i treacă unui bărbat uman matur din bărbie până în creier, trebuie să aibă vreo 20 cm. 20cm are brațul meu (de la încheietura mâinii până la cot). Cum o fi ținut lama ascunsă în mânecă, fără să se taie, fără să o înțepe, fără să fie simțită de celălalt?

Și ajungem al ultimul amănunt al lamei: „Trebuia să-și recupereze cumva lama. Viața ei depindea de ea. Asta era diferența dintre bărbați și femei. Unul poate s-o omoare pe cealaltă cu propriile mâini. Dacă voia să aibă o șansă acolo, în lumea de afară, avea nevoie de lamă. … Trebuia să își recupereze arma așa că a îngenuncheat lângă el și a apucat mânerul.” Stai așa: când i-a crescut mânerul? Că la înfigere a apucat lama cu amândouă mâinile. Și dacă o lamă are și mâner, nu e cuțit, stilet, bisturiu, etc? De ce a înfipt lama și la recuperare a tras de mâner?

În fine, vă dați seama că nu mi-a plăcut absolut deloc.

Am citit despre domnul autor că este multipremiat pentru debut și alte volume publicate în trecut, pe care nu le-am citit, deci nu le pot comenta. „Cerul ca oțelul” nu o voi citi cu siguranță, pentru că nu citesc filme de categoria G.

E liber la comentarii, atâta vreme cât nu pierdeți din vedere că aceasta este strict părerea mea, bineînțeles că subiectivă, atât am reușit eu să înțeleg din fragmentul cu pricina. Nu e pe gustul meu, dar nu înseamnă că nu puteți avea opinii diametral opuse.

2) Arthur Machen – „Arcașii Sfântului Gheorghe” – traducere Alexandru Maniu

O povestioară cu tentă biblică, un alt fel de David vs. Goliath, în care David aici este reprezentat de o mână de soldați englezi (500) și Goliath de o întreagă armată germană, inamică (10.000) și praștia o reprezintă Sfântul Gheorghe cu arcașii săi. Faza cu arcurile cerești (îngerești) nu am priceput-o, pentru că în toate reprezentările pe care le știu eu, Sfântul Gheorghe are o sabie cât toate zilele cu care a ucis balaurul (dragonul).

Sunt cumva neutră la povestirea aceasta. Este scurtă, o citești repede (vreo 5 minute) și treci mai departe. Nu e ceva de ținut minte, decât poate să râzi mai târziu de „proștii” de zece mii de nemți cu mitraliere care au căzut secerați, morți, dar fără urme pe corp, încercând să înfrunte 500 de bravi oșteni britanici.

3) Martin Bartalis – „Contaminare”

Adică eu ce tocmai am citit? Povestire nu e, să zic că e o scenetă. De ce se numește „contaminare”? Pare mai degrabă a fi o replică la mișto la una dintre postările pe rețelele de socializare a cuiva care face parte din Flat Earth Society.

4) Daniel Timariu – „Dispariția domnului Dragomir”

Recunosc că am lăsat-o să o citesc la urmă, pentru că îl cunosc (cât de cât) pe Daniel și pentru că îi cunosc stilul de scriere și atunci am așteptări bune de la textele scrise de el.

Evident că nu sunt dezamăgită nici de această dată, Daniel împletește încă o dată o lume absolut fantastică cu realitatea.

Domnul Dragomir este un pensionar care a rămas singur în urma morții soției sale și care-și ocupă timpul cum poate: mai întâi a băut, apoi s-a înscris la clubul de șah și când și-a dat seama că pensionarii din oraș merg acolo nu atât să joace șah, cât să bârfească a renunțat și s-a apucat de citit presa. Astfel a dezvoltat o relație cu domnul vânzător de la chioșcul de ziare „Mai demult obișnuiam să ies duminica dimineața, doar în papuci de casă și halat, și să-mi cumpăr ziarele de peste săptămână, plus cele de weekend. Aveam o înțelegere cu chioșcarul, să mi le păstreze și să le aranjeze pe zile. Nu erau multe, iar în ultima perioadă mai degrabă puțintele. Cele de sport, Agenda locală, Renașterea, Adevărul, lunar cele de cultură. O nimica toată pe lângă zecile de titluri de acum câțiva zeci de ani.”

Odată cu dispariția chioșcului parcă nici domnul nostru, Dragomir, nu-și mai găsea locul în oraș, deși mai încercase câteva lucruri, așa că într-o seară „dispare” și el.

Ca de obicei, textul lui Daniel în primul rând descrie Timișoara – orașul unde locuiește – nu știu cât de precis, deși din alte discuții știu că destul de. Trebuie să fac o excursie la Timișoara să o iau pe urmele poveștilor spuse de Daniel. În al doilea rând îmi aduce un zâmbet pe față, de plăcere a ceea ce citesc. Textul lui curge lin ca o adiere de Zefir și-mi dă o stare de bine.

Vă recomand cu maaare căldură să citiți, nuuu,  să devorați, tot ceea ce a publicat Daniel Timariu în volume proprii, în antologii, în reviste. Daniel este unul dintre autorii români pe care vi-l recomand la orice oră din zi și din noapte, indiferent în ce dispoziție vă aflați. E ardelean, are vorba molcomă și darul de a povesti, ca un moș, seara, la gura sobei. Vă face bine.