Etichetă: Franz Kafka

Am citit Kafka – „Metamorfoza și alte povestiri” acum foarte multă vreme. Sigur prin anii 90, în casa părinților. Nu am găsit pe net coperta ediției pe care am citit-o la ei, dar ajung pe acolo și-i fac o poză. Din toată cartea nu mi-a rămas întipărită pe retină decât „Metamorfoza”, dar a rămas atât de bine, că acum, când am recitit-o m-am simțit ca și cum aș fi rememorat un text pentru vreun examen.

Am primit recomandarea de a citi jurnalul lui Kafka pentru a putea înțelege mai bine scrierile lui, însă nu am apucat să fac acest lucru și deocamdată am să prezint fiecare povestire așa cum am înțeles-o eu:

1: Metamorfoza – un text despre alienare, despre înstrăinarea de familie, despre relații și mai ales despre deteriorarea relațiilor pe care le-ai crezut cele mai sigure, în momentul în care nu mai ești folositor. Societatea în care a trăit Kafka, la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 era destul de închistată, cu reguli care nu puteau fi „îndoite”. Pe vremea aceea fiul trebuia să aibă grija părinților ajunși la o vârstă a pensionării și trebuia, de asemenea, să-și asume cheltuielile cu educația și zestrea surorii mai mici, până când aceasta se va căsători. Când, însă, fiul, obosit de compromisurile vieții, obosit să mai lucreze într-un loc care nu-i plăcea, doar pentru a acoperi datoriile părinților, își cere dreptul la odihnă, transformându-se peste noapte într-o gânganie, constată că familia care-l peria și-l îngrijea atât de bine, se îndepărtează de el pe zi ce trece și mai mult, odată ce realizează că el nu o mai poate întreține, se dezice total de fiul (fratele) care le devine la fel de indiferent ca și când ar fi murit.

2. Verdictul – este o povestire care se potrivește foarte bine cu conceptul de „blestem de tată”. Tatăl și fiul devin competitori într-o lume în care a încerca să faci ceva pe cont propriu și a încerca să-ți asumi meritele pentru ceea ce faci, fără a recunoaște că părinții te-au crescut și te-au educat până la acel punct, este atât de ofensator pentru părinte, încât se transformă în cel mai mare dușman al tău și mai mult decât atât, te împinge la sacrificiul suprem pentru vina de a zbura din cuib: „Țâșni pe poartă, peste caldarâm, simțindu-se atras de apă. Apucase strâns parapetul întocmai cum apucă un înfometat hrana. Se avântă pe deasupra, ca un gimnast perfect, cum fusese în anii tinereții, spre mândria părinților săi. Încă se mai ținea bine cu mâinile ce slăbeau tot mai mult, pândi printre gratiile parapetului trecerea unui autobuz, care să acopere cu ușurință zgomotul căderii lui, strigă încetișor: (Dragi părinți, v-am iubit totuși mereu) și-și dădu drumul să cadă.

În clipa asta pe pod se vântura șuvoiulinterminabil al traficului.”

3. Un medic de țară – este o povestire neagră, fantastică, despre neputință. Un medic era văzut deseori ca un vindecător, ca un Dumnezeu, nu ca un om. Totuși, medicul este om și este limitat la cunoștințele acumulate și la metodele descoperite până la acea vreme. Însă „medicul” este reprezentarea scriitorului însuși care se confruntă cu neputința de a se face înțeles oamenilor vremii, deoarece aceștia încă sunt ancorați în supranatural, încă nu pot accepta că se poate și altfel, că există și alte căi, metode. Ei țin la tradițiile moștenite și se încăpățânează să nu se abată de la vechile rânduieli, considerând că tot ceea ce este în afara acestor percepte este o ofensă adusă bătrânilor. Neputința în fața unei sorți hotârâte deja.

4. La galerie – o poveste despre circul zilnic în care ne ducem viața, mi se pare o alegorie la adresa fabricilor care începuseră să apară (revoluția industrială) și la modul în care se lucra în ele.

5. În fața legii – chiar și azi nu suntem egali în fața legii. Chiar și azi știm și vedem destule cazuri în care unii sunt mai îndreptățiți decât alții, au drepturi mai multe, etc. Și, cu toate acestea, avem nevoie de curaj pentru a înfrunta toate nedreptățile. Dacă încercăm să găsim mai ușoare putem să ne petrecem o viață întreagă fără a căpăta ceea ce ne dorim: dreptatea.

6. Unsprezece feciori – am citit-o ca pe unsprezece variante ale lui Franz Kafka: așa cum este privit, așa cum vrea să fie, așa cum este.

7. O dare de seamă pentru o academie – m-a dus cu gândul la „Planeta maimuțelor”, dar am înțeles zbuciumul interior al celui care este școlit pentru a fi o copie fidelă a celorlalți, iar în momentul în care iese în evidență este invitat la toate evenimentele, prezentat tuturor celor din mediul respectiv, ca și cum atunci ar fi căpătat creier, ca și cum până atunci n-ar fi putut vorbi, gândi, un fel de „hai să facem poze cu maimuța”. Această povestire este o parodie a societății în care a trăit Franz Kafka. Să nu uităm că, în general, orice artist a fost privit cu neîncredere la începutul carierei salem iar mai târziu, intelectualii vremii își dădeau coate care mai de care că ei au știut de la început că respectivul este extrem de talentat. Un fel de nimeni nu e profet în țara lui.

8. Colonia penitenciară – am citit că a fost scrisă ca un răspuns la ceea ce a însemnat primul război mondial. Evident că n-am de unde să știu cum au fost tratați soldații cehi, dar pentru mine această povestire reprezintă o modalitate de a arăta cu degetul spre orice regim totalitar, în care individul este pedepsit fără a fi vinovat, în care este umilit și ingenuncheat, ucis încet pentru vina de a nu împărtăși aceeași viziune cu „marele conducător”. Și când cnducătorul moare, se găsește un aghiotant care să-i ia locul, care să moară pentru doctrină, care, de fapt, nu este capabil să se adapteze la nou și la schimbare, murind cu vechiul în brațe.

9. Un artist al foamei – am citit-o gândindu-mă la condiția artistului din acei ani: dacă nu găsea un sponsor, era muritor de foame în cel mai pur sens al expresiei. Este greu de imaginat în zilele noastre așa o viață, dar cam asta era realitatea începutului de secol 20. Oricum povestirea este marcantă și face parte din ciclul vieții ca un circ. Kafka ne prezintă degradarea condiției umane în asemenea hal încât nici măcar moartea persoanei respective nu mai este observată și observabilă. Iar după moarte e ca și cum acel om nu ar fi existat deloc.

Kafka m-a surprins mereu cu înțelegerea în profunzime a omului, a ceea ce gândește, a modului în care acționează. Kafka face parte dintre scriitorii de la care pot studia tipologii și învăța psihologie.