Săptămâna trecută am văzut un eveniment pe facebok și m-am înscris: de mers prin spitalele în care sunt copii internați și să le citim povești.

Cât de entuziasmată am fost! Mi-am adus aminte de perioadele în care am fost eu internată în spital și m-am gândit că mi-ar fi plăcut să fi venit cineva să ne citească povești, seara.

Zis și făcut: iau cartea „Basmania” cu autograful regretatului Valentin Nicolau, mă duc la serviciu. Seara plec cu o colegă spre spital, trec pe la ai mei câteva minute, să-i văd și mă îndrept voinicește spre „Budimex”, timidă. Intru în spital, găsesc imediat un grup de femei, aflu că am nimerit bine și aștept. Ce aștept? Să se întâmple ceva, că doar nu puteam să umblu de nebună prin spital.

După ce nu ne bagă nimeni în seamă multă vreme, fără prezentări, fără nimic, avem o scurtă introducere„ai carte, ia carte – mulțumesc, am în rucsac„, îmi trece un fior prin inimă: „ai adus cartea și o lași, da? că n-o să apuci să citești toată povestea”.

  1. Nimic de genul ăsta nu scria în descrierea evenimentului.
  2. Cum să las cartea cu autograf????
  3. Cum adică nu apuc să termin de citit povestea? Că e o poveste, nu durează mai mult de o jumătate de oră…

În cumplita dezorganizare și haosul total ridicat la rang de binefacere, ni se spune că la etajul 5 (oncologie) sunt voluntari, drept pentru care să mergem la etajele 2, 3 sau 4 (la 1 fiind sălile de operație).

Unii cu liftul la 5, ceilalți pe scări la 2. Doamna organizatoare (mai degrabă dezorganizatoare) purta o  perucă cu care a reușit să sperie un copilaș (mamă ce plânset s-a auzit din salon, dacă eram mama copilului o alergam nu doar afară din spital, dar pe tot bulevardul Brâncoveanu) și a bătut din salon în salon oferind copiilor câte o portocală și băgând pe gât voluntarii cu poveștile.

Era clar că nimeni nu vorbise cu nimeni în cadrul spitalului și nimeni nu avea habar despre această inițiativă. Ni s-a spus să intrăm câte doi voluntari în salon și am întrebat ce facem  doi oameni într-un salon. Răspunsul a fost „unul citește și celălalt se scălămbăie”. În condițiile în care saloanele sunt de 2-3 paturi și în fiecare salon erau max 2 copii, unul cam de 14-15 ani și unul cam de 7-8 ani…..

Concluzia este amară: am plecat acasă. Nu am avut cui să citesc povești și mi-aș fi dorit să văd niște fețișoare curioase și zâmbărețe.

Dar cine nu știe să organizeze face mai mult rău decât bine. E ușor să te bați cu pumnul în piept și să spui „am fost acolo„. Dacă acolo nu s-a întâmplat nimic….