Și pentru că tot am trecut într-un an nou și pentru că cei de la Terra Incognita sunt magnifici și pentru că nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată iarna la munte, am vrut s-o fac și pe asta. Adică încă o bifă la „bucket list”. Știu că am fost o povară, dar pentru mine a fost o experiență pe care nu o voi uita vreodată.
Și uite așa, într-o sâmbătă dimineață, cam de Sf. Ion, ne-am întâlnit în Gara de Nord, gata de aventură prin zăpadă. Bucuria revederii, emoția se citeau pe fețele tuturor.
Și am pornit. Cu trenul până la Predeal, apoi cu taxiurile până la DN73 „Crăcănel” și de acolo, în două grupuri: cei înceți primii și cei mai rapizi ultimii.
Am mers prin pădurea plină de omăt până am ajuns la cabana Forban Steaua, unde ne-am întâlnit cu câțiva sportivi care se antrenau și care ne-au lăsat să îi depășim bine de tot, pentru ca apoi să strige după noi că ne-am pierdut un telefon Samsung Galaxy 7 (ce băieți glumeți). Ne-a ajuns din urmă o frumusețe de cățel negru, care s-a perindat printre noi, unii l-am mângâiat, alții i-au dat ceva de mâncare, iar noi ne-am continuat periplul prin pădure către Cabana Diham unde am poposit pentru masă.
De aici trebuia să pornim spre cabana Poiana Izvoarelor, însă ghizii noștri s-au interesat și au aflat că nimeni n-a venit dinspre acele părți, de unde au tras concluzia că nu e drum făcut prin zăpadă și am purces voioși prin Carpații noștri dragi către Gura Diham. Drumul nu a fost lipsit de peripeții, am înotat în omătul mare ca în vremea copilăriei, mi-a scăpat piciorul drept atât de adânc în zăpadă, încât m-am proptit cu genunchiul stâng ca să ies. Am ajuns deasupra cabanei Gura Diham unde am găsit un derdeluș de toată frumusețea pe care deși am încercat să mergem, cred că cei mai mulți au căzut.
Am ajuns teferi la cabană, unde am poposit din nou pentru un suc de muguri de brad, o cană cu vin fiert și câte ceva de ale gurii, după care am pornit spre Bușteni, cu scopul de a lua trenul înapoi spre București.
Deși cuvintele sunt puține, drumul a fost lung și obositor pentru cei ca mine, neobișnuiți cu urcușul, cu efortul, însă nu-mi pare rău nici o clipă. M-am bucurat sincer că am avut ocazia să particip într-o așa aventură, chiar și de o zi.
Am fost în câteva excursii cu cei de la Terra Incognita și sunt niște oameni nemaipomeniți: ghizi buni, sfătuitori, nu te lasă în urmă, nu o fac pentru bani, sunt profesioniști.
O sâmbătă în care am simțit ce înseamnă iarna, când ții mâna afară din mănușă pentru 5 minute și simți cum degeri. O zi în care m-am bucurat de zăpadă ca în copilărie.
Așa că vă las câteva imagini ca mărturie a frumuseților munților Carpați pe timp de iarnă:
